Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noi întâmplări pauline

        Ovidiu Pecican

Volumul de versuri Kemada (Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2012, 148 p.) al lui Paul Vinicius survine la un an distanţă de cel dinainte, Liniştea de dinaintea liniştii (2011). El îmbină, în continuarea precedentului, teme şi motive legate de cotidianul imediat, străbătut de firele aproape epice ale bahicului şi erosului, cu ingrediente picante ce aduc în scenă vocabularul interesând organele sexuale şi agramatismul stradal, într-un limbaj poetic unde experimentalismul de fond se înfăţişează disimulat în simplitate a spunerii şi unde efectul umoristic şi poanta sunt cofeturile menite să faciliteze înghiţirea hapului existenţial major de către cititor. Cam aici pot fi surprinse şi specificul vinician al poeziei, dar şi unele intersecţii cu congeneri optzecişti de factura lui Ion Mureşan – mai solemn, ca un ardelean ce se află, în povestirea celor ce se văd prin lentila expresionistă a cărţii alcool – şi cu Ioan Es. Pop (biografist, cronicar al detracării alcoolice în stil maramureşean). Trece, din când în când, prin conductele de sub cer şi copaci, şi un aer desprins din volumele timpurii ale lui Traian T. Coşovei şi ale poetului tânăr care a fost Florin Iaru. Dar, în raport cu toate aceste întâlniri de neocolit, amicale, vocea lui Paul Vinicius înscrie în rostogolirea poeziei româneşti a timpurilor apropiate propriile sale cantos-uri. Într-adevăr, spre ce să te îndrepţi după Ezra Pound, care nu ezita să înscrie versuri erudite, de palimpsest, în greacă şi în chineză – ultimele „pictate”, ca ideograme ce erau –, dacă nu în direcţia contrară a căutării de epopei în propriile împrejurări ale vieţii exterior-interioare, nu lipsite, acestea, de dramă şi tragedie? Un soi de biografism infuzat, nu ca la poeţii germani congeneri, timişorenii şi braşovenii de odinioară, acum renăscuţi în altă patrie poetică decât Banatul, ci bine impregnat de spiritul lui Păcală şi Bulă, nonşalant şi făcând din poantă un rictus bonom, iscat în cădere? Seriozitatea angoaselor, peripeţiilor şi a reflecţiilor vocii poetice a lui Paul Vinicius ţine de vârstele postbelice, de dincoace de holocaust şi gulag, dezvoltându-se pe un continent derizoriu, unde absurdul nu ţipă, ci hohoteşte blajin, lingându-ţi faţa cu o limbă strident colorată.
În fond, toate acestea vin dinspre o repliere, o curbare asupra sinelui, ca şi dintr-o convingere că singurele geste posibile, singurele fapte eroice de anvergură se mai pot petrece numai cu poetul, numai orizontul inimii lui alimentând epopeea. Fiindcă mai trebuie spus şi acest lucru, după remarca iniţială referitoare la continuitatea dintre – cel puţin – ultimele două volume. Din adiţionarea lor se naşte un epos mai amplu, iniţiat poate (nu ştiu, trebuie să verific) încă din plachete mai vechi, dar continuând, sunt sigur, şi în cele ce vor veni; „fire de iarbă” în care procedura whitmaniană (şi poundiană, din nou) a continuării înşiruirii de unităţi poetice este, virtual, perpetuabilă, sub diverse titluri, mult şi bine. Ceea ce rezultă este un portret personal de folosit precum omul vitruvian, omul yoghinic ori trupul reprezentat cu chakre şi sefiroţi, numai bun de suport pentru trăire şi meditaţie pentru oricare cititor înzestrat (căci şi cititorii sunt într-un fel ori în celălalt).
Să pogorâm, pentru o clipă, în anotimpul infernal al poetului Vinicius: „pe aici/ prin sectoru’ cinci/ (de inimă neagră)/ primăria i-a împroprietărit pe aurolaci/ boschet lângă boschet/ şi urnă lângă urnă/ degeaba dai din mână/ măi/ alegericurate:/ bate un vânt al dracu’ de electoral/ oraşul e plin de benăre/ şi poze cu tâmpiţi/ care ne vor duce la groapă” (din mine cresc tot felul de chestii). E un reportaj social şi politic, e introspecţie, e profeţie şi un duh al derizoriului contracarat de umorul punerii în pagină, care nu anihilează poezia. În acelaşi poem, ceva mai sus, poetul continua exerciţiul villonian al exprimării parfumate, argotice, aducând cu sine în pagină, fără a-i păsa că peste douăzeci sau două sute de ani, când convenţiile culturale şi terminologia stradală se vor schimba, s-ar putea ca nu mulţi să nu mai priceapă ce zicea acolo, convenţii culturale argotice actuale, păpădii risipite generos în vânt. Ar rămâne, cu siguranţă, şi într-un asemenea caz, destule pase energetice şi implicaţii retorice capabile să stârnească interesul cel puţin la fel de mult cât An, dan, dez, zizi, mani, frez al lui Cezar Baltag din Madona din dud.
Lui Paul Vinicius, poet fără domiciliu fix în geografia urbană a Bucureştiului, dar posesor al unui topos liric numai al lui, nu îi este frică, deci, de efemer, de praful din stele aşezat o clipă pe caldarâm pentru a decola mai departe în clipa următoare. De aici îşi extrage el esenţele în termenii trăirii şi tot de aici alimentează banduliera cu imagini poetice. Dar pentru că ambele ritualuri ale devorării, respectiv regenerării existenţiale se revendică de la aceeaşi fântână, ansamblul dobândeşte autenticitate, verosimilitate, pare real, deşi rămâne un produs al imaginarului creator, în primul rând. Dan Mihuţ presupune că „Nu neapărat ca o bază reală a textelor lui Vinicius, dar ca într-un amestesc eterogen putem găsi, pe lângă aceste elemente bahice, şi frumuseţea acestui discurs destul de simplu şi alimentat cu viaţă, ceea ce cred eu că reprezintă un discurs al seducţiei”. Într-adevăr, modul procedural prin excelenţă al poeziei îmi pare şi mie a fi cel al seducţiei. De aici şi vibraţia lui Cosmin Perţa, înregistrată în termeni de intensitate a trăirii („Este cel mai intens volum al lui Paul Vinicius”).
Cât despre declaraţia smulsă poetului însuşi, aceasta sună cam aşa: „Dincolo de experimentalismul pe care îl am de când m-am apucat să scriu, după Homer nu cred că se mai poate pune problema originalităţii... depinde cum prezinţi un lucru, pentru că toate lucrurile despre om sunt ştiute. Tot ceea ce scriu face parte din viaţa mea. Amănuntul biografic este extrem de puternic la mine. Mi-ar fi simplu să îmi imaginez, şi vreau să reţineţi, mie îmi zburdă imaginaţia cu o viteză destul de mare şi am şi citit mult... am citit mai multe cărţi bune.// Din umor se face foarte greu poezie, dar tocmai de asta mi-am ales, din când în când, această cheie. E un pariu cu literatura pe care o scrii să faci să zboare un text care începe cu cuvinte urâte. E foarte greu să duci în metafizic un text care începe cu cuvinte care au o anumită greutate, să spun... piaţieră.// Poezia trebuie să fie o chintesenţă. Mereu va exista un limbaj pe care numai puterea poetului de a alege cuvinte îl creează”. Recunosc, arta poetică a lui Paul Vinicius se numără printre favoritele mele, prin amestecul de radicalitate, candoare, profunzime şi dispreţ al convenţionalului care se întâlnesc, în plan formal, cu o vigilenţă discursivă care nu pare să lase nimic la voia întâmplării. Renunţarea la iluzia originalităţii nu înseamnă şi abandon al artei poetului, ci, dimpotrivă, canalizare a efortului în plan formal, unde obţinerea efectelor se face cu sacrificii personale intense (se sacrifică însăşi biografia, în principal). Mizele rămân mari, umorul părând să excludă tragedia pentru mulţi dintre cititori − şi mai ales pentru cei care au citit superficial Ionesco, Beckett ori Kafka −, spontaneitatea frazării stă aşezată pe un vraf de cărţi cu colţurile răsucite.
Kemada aduce în atenţie toate aceste ingrediente, meditaţii decantate în formule lirice memorabile, frământări şi, vorba poetului antic, zile şi munci... Continuând pe calea proprie, Paul Vinicius devine, de la un volum la altul, o voce tot mai pregnantă a literaturii române de astăzi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul