Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memoria stigmatelor

        Nicolae Coande

Lăcrămioara Stoenescu, autoare, între altele, a cărţii Copii – duşmani ai poporului, dar şi a unor scenarii despre deportările în Siberia, a reuşit să adune 22 de interviuri cu foşti deţinuţi politici care au trecut prin iadul închisorilor comuniste, într-un volum structurat în jurul a ceea ce se numeşte stigmat. Adică, pecetea infamantă care atestă un trecut ruşinos, prin care eşti „însemnat” de o instanţă irevocabilă tot restul vieţii. Cartea este structurată în şase capitole care particularizează tipul de stigmat pe care autoarea a crezut de cuviinţă să-l atribuie, taxonomic, fireşte, celui care a suferit detenţia infamantă. Există, în opinia sa, şase stigmate diferite, dar care se ating prin intensitatea suferinţei şi experienţa de tip comun a izolării într-o comunitate: stigmatul rezistenţei anticomuniste, stigmatul detenţiei, stigmatul deportării, stigmatul armatei în detaşamente de muncă, stigmatul exilului, stigmate etnice.
Chiar dacă nu toate par clare, bine delimitate conceptual, acesta e cadrul, ca orizont al lumii „închise”, în care autoarea şi-a adunat poveştile dramatice, tragice adesea, ale celor care au plătit preţul de a fi altfel decât îşi dorea molohul comunist. Astfel, pornind de la ceea ce ea numeşte, după o expresie a Anei Blandiana, „memoria stigmatelor”, Lăcrămioara Stoenescu a structurat materia volumului de interviuri în funcţie de cazurile tipice ale fiecărui fost deţinut, în consonanţă cu tipul de stigmat cu care a fost însemnat pe viaţă. Căci există o suferinţă, ca şi o culpă indusă, care nu trec, oricât ar încerca cei care au suferit să uite. Raportată la tipul de personalitate al fiecăruia, la rezistenţa la suferinţă şi la modul de adaptare la viaţă după ieşirea din detenţie, la structura psihică personală, revenirea la normal este o experienţă de durată, complexă, uneori torturantă. Una dintre intervievatele cărţii (sunt zece doamne din totalul celor care au răspuns autoarei), Silvia Păunel-Roşu, deportată cu familia din Banat în Bărăgan, nu a putut trece niciodată peste suferinţa produsă de izolarea forţată, peste sentimentul amar al refuzului de a fi om normal: „Da, am purtat stigmatul deportării toată viaţa, deşi după aceea am putut merge oriunde... Îmi apar ca un coşmar în vis: noaptea de pomină, când a trebuit să plecăm în toiul nopţii, despărţirea de tata, drumul la gară şi, mai ales, călătoria cu trenul, nopţi în şir, nopţile dormite în lanul de grâu, munca grea în fiecare zi, când alţi tineri erau la şcoală sau se plimbau fericiţi prin oraş...”. Alţii, precum sasul Peter Falk, rememorează bătăile primite în detenţie de la torţionarii săi: „Când mi-a venit şi mie rândul la bătaie, doi soldaţi mă pregătiseră să fiu bătut la capră, adică legat de mâini şi de picioare şi agăţat de o capră de lemn. Când te băteau, te duceai în jos. Dădeau în tine până îţi plesenea pielea pe fund”. Dinu Zamfirescu, preşedinte al Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, ca şi Harry Kuller, cercetător la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, au, fiecare, versiunile lor privind implicarea în viaţa politică şi socială, cu rezultate diferite, dar care au un numitor comun: intrarea în vizorul Securităţii, anchetarea şi izolarea lor, totul după un tipar pe care l-a exprimat cel mai coerent un evreu deţinut în puşcăriile comuniste: „Totul e făcut acolo ca să-l distrugă pe arestat”.
Cele mai impresionante poveşti de viaţă-neagră sunt însă cele ale luptătorilor pentru libertate din Bucovina: „şoimul” Gavril Vatamaniuc sau Alexandru Alexandrescu, aghiotantul lui Gheorghe Arsenescu, ofiţerul de armată care a condus mişcarea de rezistenţă Haiducii Muscelului, alături de Toma Arnăuţoiu. Din mişcare a făcut parte legendara, pe drept cuvânt, Elisabeta Rizea, care a făcut doisprezece ani de închisoare în condiţii inimaginabile, descrise chiar de ea în filmul Memorialul Durerii, al Luciei Hossu-Longin.
Cartea este un testimoniu remarcabil, adesea cutremurător al suferinţei îndurate de oameni care au crezut într-o Românie curată, demnă, neînfeudată unui partid care a condus ţara pilotat prin ucazuri de la Kremlin.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul