Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Ruxandra Anton

Lumea e un scaun gol


îţi îmbraci paltonul vechi
de şcolăriţă
îţi tragi ciorapii
cizmele
cu mâini tremurânde
în faţa ta asistenta
are halat de tablă alb
ea scrie în registru
datele tale
ea înfige ace în frica ta


cum se spune la frică
într-o cameră goală?


ea clatină din cap
ce cuvânt lung necăsătorită
tu vezi cum pe faţă îi creşte un cioc negru întors
şi ciocul îţi ciuguleşte lacrimile
nu ai voie să plângi
în faţa străinilor


pe masă e un pachet învelit în hârtie de ziar
tu eşti pachetul legat cu o sfoară din cânepă
lângă el e o vază cu flori din plastic
tu eşti vaza cu flori din plastic


braţele tale atârnă îngheţate
aurul arde la gâtul ei
aurul e greu
aurul apasă degetele care scriu în registru
aurul e o gutuie tare din care nu poţi muşca 
cum se spune la aur într-o ţară săracă?


te uiţi la pisica neagră cu ochi galbeni din părul ei
pisica doarme cu ochii deschişi
şi vezi doar un pix roşu care scrie
în pătratele gălbui din registru
sarcină luna a treia
şi nu mai nimereşti clanţa
nu mai ştii încotro să mergi


teama nu e din aur
nu e din plastic
nu o poţi înveli în hârtie de ziar


şi doar ai rămas cât ai putut de mult
în camera albă
şi ai privit în adâncul ochilor galbeni
până n-ai mai putut suporta
şi ai ieşit


afară zăpada sclipeşte
şi printre fulgi vezi
scene din love story
ca prin vis vezi scene
dintr-un film care ţi-a plăcut atât de mult
zăpada face oamenii atât de frumoşi
şi tu păşeşti prin ea
tu intri în cutia ei muzicală
unde balerine cu rochii din fulgi
se rotesc


dar nu durează mult asta
şi zăpada devine un halat alb din tablă
vezi pixul roşu scriind pe zăpadă
şi repeţi în gând cuvintele
pe care o să i le spui lui
şi cu cât le repeţi mai mult
cu atât fiecare cuvînt
se preschimbă într-un scaun gol
atât de gol
de parcă n-ar fi stat pe el
nimeni
niciodată


nu ştiu unde sunt
două mâini mă conduc
două mâini mă întind
pe un pat rece
îmi desfac picioarele
şi trag copilul afară


florile din plastic
îmi intră în carne


nu ştiu unde sunt
oraşul e un pumn mic
închis
iar lumea e un scaun gol.



Taci cu mama


tu stai aplecată peste masă
cu mâna stângă ţii iepurele de picioare
şi cu mâna dreaptă îl tranşezi,
o altă mână
sapă o groapă mică
pentru inima ta,
o alta ia o foaie de hârtie albă pe care scrie
te iubesc,
iar altă mână ia o foaie de hârtie albă şi scrie
te urăsc.


pe cer, sus, sus,
iepurele stă pitit
şi tu îl mângâi pe cap,
pe cer stau toate lucrurile
care aşteaptă să fie iubite.


copilul plânge cu iepurele în braţe.
taci cu mama, taci cu mama.
mâinile tale îl mângâie pe creştet.
taci cu mama, taci cu mama.


şi tu scoţi viscerele iepurelui,
le speli cu multă apă,
copilul priveşte apa
şi vede oamenii mari,
vede capătul străzii
unde nu are voie singur,
îi vede pe părinţii lui sărutându-se,
o vede pe bunica cum se închină,
îl vede pe bunic umflând roata de bicicletă
şi apa curge peste ei toţi,
roşie.


inima îi bate tare,
inima se loveşte de pereţi,
inima se loveşte de sărutul lor,
de cuvintele rugăciunii,
de spiţele roţii de bicicletă
şi fuge cu iepurele în braţe
până dincolo de capătul străzii.



Scriu pe vitrina cu mirese fericite


un miel cu gâtul tăiat
pe o pajişte verde
este tăcerea mea
sau ceea ce numeşti tu
nepăsare


un miel alb
cu un lănţişor roşu la gât


am cumpărat o pungă de plastic
am împachetat în ea cadoul
mă gândesc că o să te bucuri
mă gândesc că în ziua următoare
vom fi prea aproape unul de altul


hainele pentru copii
sunt prea scumpe
tot ce este prea scump
e o pedeapsă
noi ne facem mai mici
decât hainele lor


merg tot mai repede
aud foşnetul pungii
văd norii prăbuşiţi în băltoace
acoperişurile frontoanele ferestrele
plutind în cerul lor


copiii aruncă de la balcoane
avioane de hârtie şi cornete
mami avionul meu a trecut strada


nu te mai aud
frânturi din cuvintele tale
intră în fisurile zidurilor
şi casa îmbătrâneşte mai repede


poezia mea îşi ascunde gura
poezia caută în groapa cu gunoi
bucuria
poezia e medalionul
de la lănţişorul roşu


poezia mea se înalţă la cer


merg şi mai repede
în vitrina studioului fotografic
miresele sunt fericite
pe geam urme de degete care pipăie
pe cer
urme de degete care scriu


în faţa cadoului stă un copil
cu hainele mici
zâmbeşte strâmb
nu pot trece de cuta lui de pe frunte
nu pot desface nodul


scriu pe vitrina cu mirese fericite
viaţa mea
o localitate îndepărtată.



Nici urmă de dragoste


cuvintele sunt otrăvitoare
muiaţi-le în mortar


departe
tatăl meu ars de boală
atârnă de tinereţea mea
ochii lui nu mai văd
numai fiindcă
nu se mai uită nimeni în ochii lui


şi nici urmă de dragoste
aici vezi peste tot flăcările


nu spuneţi ce vor să audă
nu spuneţi că bătrâneţea
străluceşte


cu umerii aplecaţi
tatăl meu îşi îngroapă umbra


cuvintele stau cu capetele plecate
muiaţi-le în mortar


nu spuneţi cuvinte
care nu suportă lumina


cuvintele fac febră
departe de casă
muiaţi-le în mortar


nici urmă de veselie
aici unde flăcările durerii
muşcă din tatăl meu


cuvintele ard inima
muiaţi-le în mortar


nu daţi cuvinte pe datorie
nu daţi morţii crezare
lăsaţi-l pe tatăl meu
să mă dojenească


strigau la tine
pentru că legănai livada
şi i-o aduceai tatălui meu la pat
sub mâna tatălui meu
zarzării înfloreau
strigau la tine
pentru că în ochii mei înfloreau
florile le luau minţile


se holbau la mine
strigau unul la altul
mutau munţii între noi


cuvintele nu se pot sfărâma
muiaţi-le în mortar


tatăl meu stă de pază cuvintelor
voi cu iubirea voastră
nu ştiţi cum e
să aştepţi cu zilele
un nenorocit de telefon
la oraş cuvintele leagănă un sicriu gol
muiaţi-le în mortar.



Fericirea mea a obosit


nu avem scăpare
de cuvintele spuse
cu jumătate de gură


dragul meu
eu nu îţi aud cuvintele ruginii
eu port haine de doliu
pentru fetiţa cu chibrituri
şi acum


mi-am pus un şirag de mărgele
şi cârja cerşetorului
pentru iubirea rămasă de trăit
şi ura care ne stă în cale


ca o umbră de om
este cuvântul


cuvântul dragoste
nu poate fi acoperit
cu un cearşaf


în fiecare zi vin trenuri
din ele coboară oameni necunoscuţi
atingerile lor sunt
maci care se scutură


copilul stă în camera lui
şi învârte cheiţa trenuleţului
din el coboară oameni
care devin copiii lui
ei nu se joacă niciodată cu cuvintele


dacă suntem trişti
dacă suntem obosiţi
şi nu putem urca dealul
verde din inimă
dacă din ochi ne ţâşnesc
animale sălbatice
dacă tu nu-mi atingi degetele
când tremură


şi spui
frica învârte cheiţa
cuvântului dragoste
frica de singurătate


crezi că suntem în cădere?


în camera lui
copilul ridică fanionul
tată dă-mi flori
pentru fetiţa cu chibrituri
mamă crezi că se mai întoarce?


fericirea mea a obosit
fericirea mea e tristă
lasă-mă în trenuleţ
să o adorm.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul