Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fantoma de la capătul coridorului

        Alexandru Păduraru

În capătul coridorului e o fantomă. Este fantoma din capătul coridorului. Este coridorul cu o fantomă. Altădată îi vorbeam. Acum m-am plictisit să mai vorbesc. Totul este plictisitor. Oamenii, înşişi, sunt plictisitori. Ce bine se aude cum picură robinetul de la baie! Nu se va opri niciodată atâta vreme cât va mai exista. Nimic nu se opreşte atâta vreme cât mai există. Ce bine că am o baie! E minunat să ai o baie! Unii nu pricep lucrul ăsta. Unii fac baie fără să-şi dea seama cât de important este să ai o baie. Să te înspumezi în apa fierbinte. Dar nu despre asta vroiam să scriu, ci despre fantoma din capătul coridorului. O cheamă XFM. De fapt, aşa i-am pus eu numele. Când am întrebat-o: „Vrei să te cheme XFM?”, nu mi-a dat niciun răspuns. O singură dată mi-a vorbit. Venisem de la balul despicătorilor de blănuri naturale. Ecologişti violenţi. Cum văd o blană naturală, cum se reped la ea şi o despică. Şi le dau dreptate. La ce-ţi trebuie să te îmbraci în blănuri naturale? Natura pentru asta a fost creată? Nu-ţi ajung materialele textile? De ce să te îmblănezi ca un sărman eschimos? Eschimosul nu vrea decât să se apere de frig. Vieţuieşte în spiritul vânătorii. Se apără şi el cum poate de frig. Într-un fel, e frate cu ursul şi cu foca. Este un element esenţial al naturii pe care o umanizează cu sentimentele lui sincere, chiar dacă nu plânge de teamă să nu-i îngheţe lacrimile pe obraji. Însă te asigur că are şi el momentele lui de adâncă tristeţe, mai ales în noaptea polară. Eschimosul când despică o blană de urs polar nu se duce cu ea în târg s-o vândă. Îi este absolut necesară. Dar nici despre asta nu intenţionam să scriu. Ci despre faptul că am o nebunie constructivă. Aşa mi-a spus domnul George. Te sondează până în străfundul creierului. La mine a descoperit un castel însingurat. Am fost uluit. Nu mi-am imaginat că şi altcineva poate să găsească acel castel.


FMSPR. În ce dicţionar este un cuvânt care să conţină toate aceste litere, în această ordine, despărţite de vocale? Femisipera. Forasepiru. Famisipori. Fumusupuru. Famasapara. Fomosupora. Domnul George mi-a spus că, după părerea lui, ar fi, mai degrabă, iniţialele unor cuvinte ce alcătuiesc o propoziţie sau o frază. Dar de-aici încolo ne putem imagina orice. Mă încăpăţânez să cred că este vorba de un singur cuvânt şi că trebuie aflate vocalele, dar marea problemă este că poate fi în orice limbă, poate chiar într-o limbă care a dispărut. Şi atunci, ce rost are ca în fiecare noapte să mă gândesc la aceste litere? Care este, cu adevărat, menirea mea pe pământ în afară de a fi un simplu autist? Un refuzat. Un refuzat nu e decât un refuzat. Nu-i poţi cere nimănui să nu te refuze. Refuzul face parte din viaţa omului. Poate este partea vieţii cea mai importantă. Refuz să cred. Refuz să ascult. Refuz să mă supun. Refuz să mănânc. Refuz să dorm. Însă trebuie să mănânci şi să dormi. Să crezi, să asculţi, să te supui. Domnul George zice că lucrul cel mai rău este să refuzi să mai vorbeşti. Dar eu nu refuz să mai vorbesc. Vorbesc cu XFM. Sau am vorbit până de curând. Singura dată când a vorbit şi XFM cu mine abia venisem de la balul despicătorilor de blănuri naturale. Ecologişti violenţi. La bal a fost frumos. A fost singura dată când am fost la un bal. Dacă aş fi ştiut să dansez, aş fi dansat. O domnişoară stătea lângă mine. Şi ea ar fi vrut să danseze. Poate ştia să danseze. Dar n-am dansat nici eu, nici ea. După ce m-am întors acasă, am rămas în capătul coridorului. Apoi a apărut XFM. I-am zis că n-am putut să dansez, că nu ştiu să dansez, că aş fi vrut să dansez cu domnişoara ce stătea lângă mine. Nu mă aşteptam ca XFM să spună ceva. Îi povestisem de atâtea ori despre locomotivele cu aburi. Mie îmi plac foarte mult locomotivele cu aburi. Poate şi din cauză că acum nu mai sunt. Dar altădată erau şi oamenii mergeau în trenuri trase de ele. Se lăsau duşi de ele. De fapt, îmi place cel mai mult fumul pe care îl scoteau. Într-o zi am mers la muzeul de locomotive şi am fost fericit să le pipăi roţile. Asta după ce domnul George m-a întrebat ce-mi doresc cel mai mult şi i-am spus că îmi doresc foarte mult să pipăi roţile unei locomotive cu aburi. Mi-a promis că o meargă cu mine la muzeu. Domnul George este un individ de treabă. Mă cunoaşte de când eram copil. Dar multă vreme n-a reuşit să mă cunoască cu adevărat. Nu-mi trezea prea multă încredere şi de cele mai multe ori mă plictisea. Abia după ce a descoperit castelul din mintea mea ne-am împrietenit. Dar acum refuz să mai vorbesc cu el.


Erau zile când o aşteptam pe mama toată ziua. Şi câteodată adormeam fără ca ea să vină, deşi refuzam să adorm. Doar XFM este mereu la capătul coridorului. N-aş fi crezut că-mi va vorbi vreodată. Dar când i-am spus că nu ştiu să dansez, mi-a spus: „Te învăţ eu” cu o voce feminină. „Să dansăm fără muzică?”, am întrebat. Şi mi-a răspuns: „Dansăm pe muzica de la bal”. A fost foarte uşor. Oamenii dansează pentru că este uşor să dansezi. În noaptea aceea am adormit fericit. Îmi imaginam că XFM va dansa în fiecare zi cu mine. Dar n-a fost aşa. Când i-am cerut să mai dansăm împreună, n-a mai scos o vorbă. Atunci de ce mă învăţase să dansez? La ce-mi folosea? La ce folosesc atâtea lucruri în lumea asta? Poate pentru unii sunt folositoare. Poate totul este folositor. Şi de ce zic poate? Ce legătură am eu cu poate? Ce legătură poate avea poate cu mine? Nu-mi place deloc cuvântul poate. Aş vrea să nu-l mai rostesc vreodată. Aş vrea ca toţi oamenii care spun poate să fie pedepsiţi. Da, să fie pedepsiţi. Să fie închişi în câte o cameră goală şi să repete la nesfârşit: „Poate”. Şi să li se dea drumul abia după ce le va fi frică să mai zică: „Poate”. Da, să le fie frică. Să spună orice, dar nu „poate”. Poate mama se va întoarce. Poate va fi bine. Poate nu e totul pierdut. Poate voi câştiga. Poate voi mai trăi. Poate nu e aşa. Poate îţi vei aminti de mine. Este da sau nu. Poate nu are sens. Îndoiala nu are sens. Sensul vieţii nu este îndoiala. Nu este poate.


Când voi mai vorbi cu domnul George am să-i spun treaba asta. Pentru că nici el n-a spus: „Poate e un castel”. Ci a spus: „E un castel”. N-am fost niciodată în castel. Nu ştiu dacă cineva are voie să intre acolo. Eu nici măcar n-am bătut la poartă. N-a fost momentul. Într-o zi am să bat şi cineva o să-mi deschidă sau nu. Aş vrea să-mi deschidă. Din cauza asta nici n-am bătut până acum la poartă. Ce să faci într-un castel în care nu stă nimeni? Aş prefera să fie plin de fantome. Le-aş pune la fiecare câte un nume. Cu unele sunt sigur că aş dansa. Aş vorbi ore întregi cu ele. Le-aş povesti şi lor despre unchiul Robert. Venea o dată pe an din America să mă vadă. Mama n-a vrut să mă lase să mă duc cu el în America. Zicea că aici am tot ce-mi trebuie, că mă tratează domnul George. Mama este încă o femeie frumoasă. Cu nişte ani în urmă era foarte frumoasă. Unchiul Robert mi-a adus din America trenuleţul cu locomotivă cu aburi. Doar că nu scotea fum. Mergeam în fiecare zi cu trenuleţul până oboseam. Intram prin vagoane şi ceream biletele la control. Toţi călătorii aveau bilete. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi prins un pasager fără bilet. Cu unii vorbeam, vroiau să afle când ajunge trenul într-o staţie sau alta, pe alţii îi cunoşteam dinainte. Câteodată mă întâlneam în tren cu mama, cu domnul George, cu unchiul Robert, cu mătuşa Agripina, cu domnul Grigore, cu domnul Aurel, cu unchiul Temistocle, cu doamna Sofia, cu doamna Lenuţa, cu vărul Gigel, cu verişoara Cristina, cu doamna profesoară, cu unchiul Vasile, cu domnul Leonard, cu domnul Cornel, cu doamna Virginia, cu doamna Lizica, cu domnul Viorel, cu verişoara Angela şi cu domnul Costel. Cel mai rar mă întâlneam cu unchiul Robert, o dată pe an. Dacă aş fi avut un trenuleţ care să meargă şi prin America, l-aş fi întâlnit mai des. Unchiul Robert mi-a adus şi un avion, dar mie nu-mi plac avioanele. N-am zburat niciodată şi nici nu vreau să zbor. Dacă unchiul Robert m-ar fi luat cu el în America, ar fi trebuit să mă ducă cu vaporul. Nu mi-e frică de moarte, toţi oamenii trebuie să moară într-o zi, aşa am să mor şi eu, dar avioanele nu-mi plac, pur şi simplu. Nu este obligatoriu să le placă la toţi acelaşi lucru. Cum ar fi hainele de blană naturală. Sau cum ar fi despicătorii de blană naturală. Ecologiştii ăia violenţi. După ce le-am spus că îmi place fumul pe care îl scoteau înainte locomotivele nu m-au mai invitat la bal, deşi învăţasem să dansez cu XFM.


Mi-ar fi plăcut tare mult să mai merg la bal, s-o reîntâlnesc acolo pe domnişoara ce stătuse lângă mine. Îmi pare rău că nici măcar n-am întrebat-o cum o cheamă. Dar ce contează cum îl cheamă pe cineva? Ce este un nume dacă sunt multe la fel? Eu nu cred să mai existe cineva în afară de XFM pe care să-l cheme XFM. De fapt, s-o cheme, pentru că e fată. Înainte să-mi vorbească, mă întrebam dacă este fată sau băiat. Într-un fel vorbeşti cu o fată şi în alt fel cu un băiat. Dacă n-aş fi aflat că e fată, nu m-aş fi supărat pe ea. Chiar ar fi fost mai bine să fie băiat. Cu un băiat nu poţi să dansezi dacă eşti băiat. Ar fi fost mai bine să nu fi învăţat niciodată să dansez. Şi nici să fiu invitat la balul ecologiştilor violenţi, deşi violenţa este necesară în unele situaţii. Cum s-ar fi construit această lume fără violenţă? Cum va mai fi ea îmbunătăţită fără violenţă? Eu i-am înţeles pe ecologiştii violenţi, dar ei nu m-au înţeles pe mine. Ce dacă le-am spus că îmi place fumul scos de fostele locomotive cu aburi? Nu ne-a vorbit la şcoală doamna profesoară despre forţa aburului? Nu muncesc unii oameni să scoată din pământ cărbuni? Ce vină am eu că unchiul Robert mi-a adus un trenuleţ cu locomotivă cu aburi? Unchiul Robert a murit anul trecut după ce s-a prăbuşit cu avionul. Îmi spusese de câteva ori că este minunat să zbori cu avionul, să fii tu însuţi pilotul. Unchiul Robert a fost fratele mamei. El nu avea copii. Soţia lui, doamna Lizica, a venit o singură dată să mă vadă. Atunci aveam 10 ani. Zicea că în America este mult mai frumos ca în România. Că acolo sunt condiţii mai bune pentru copiii autişti. Că sunt doctori mai buni. M-aş fi dus cu vaporul până acolo. Pe vremea aia nu mă împrietenisem cu domnul George. Însă mi-ar fi fost dor de mama. Aş fi aşteptat-o zile întregi şi ea n-ar fi venit. Mama n-a vrut să plece din România. „Ce să caut eu în America?”, l-a întrebat pe unchiul Robert. Atunci era foarte frumoasă. Am fost întotdeauna mândru de frumuseţea mamei mele. Nu pot s-o condamn că n-a vrut să meargă cu mine... Important este că domnul George a descoperit castelul din mintea mea şi că acum suntem prieteni.


Nu cred că am să mai scriu o vreme. Şi nici n-am să mai stau la capătul coridorului. Doar o să mă legăn şi-o să mă joc cu FMSPR. De ce să nu caut semnificaţia fiecărei litere în parte? F de la forţă, M de la mamă, S de la speranţă, P de la organul genital, R de la regret sau de la renaştere. Şi câte alte cuvinte nu încep cu aceste consoane? Fericire, mişcare, spargere, pericol, retragere. Frate, mireasă, spectacol, privire, reproş. Fruct, mireasmă, suc, pârguire, respiraţie. Eu n-am avut destulă forţă. Mama mea venea noaptea târziu acasă. Speranța mea de-a mai dansa la balul ecologiştilor s-a năruit. Sunt o... bleagă. Sunt plin de regrete. Din ce să renasc? Fericirea? Da, am fost de câteva ori fericit. Când unchiul Robert mi-a adus trenuţul din America, când mama venea mai devreme acasă, când domnul George m-a dus la muzeul locomotivelor vechi şi le-am pipăit roţile, când am fost la bal şi-am stat lângă o domnişoară, când XFM a vorbit cu mine şi m-a învăţat să dansez. Am fost fericit şi când verişoara Angela m-a sărutat pe frunte şi când am găsit castelul din mintea mea şi când domnul George a găsit şi el castelul din mintea mea. Acum nu sunt deloc fericit, sunt într-o mişcare haotică, sunt ca un val ce se sparge de ţărm, sunt în pericol, sunt în retragere.


Fragment din romanul Autistul, în curs de apariţie

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul