Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teatrul German de Stat din Timişoara, după 60 de ani

        Doina Papp

Români, maghiari, germani și de alte naționalități... mai țineți minte? Așa suna unul dintre sloganurile regimului comunist care rezolva formal problema minorităților naționale prin sintagma asta obligatorie în orice discurs. Tot de pe urma acestei viziuni s-au trezit organizați și actorii etniilor respective, cărora statul le-a făcut cadou, astupându-le, astfel, gura, câte un teatru pe limba lor. 
În această ordine de idei a propagandei, a luat ființă acum 60 de ani și Teatrul german de stat din Timișoara, ca secție a Teatrului de limbă română. Oameni serioși, nemții și-au luat rolul în seamă și au dat instituției nobila menire de păstrare a identității naționale prin limba cultivată pe scenă, iar publicului român ocazia de a vizita și altă cultură. N-a durat însă mult, fiindcă în curând a început emigrarea, culminată cu sinistra operațiune sold out, cum a numit-o Gianina Cărbunariu în piesa sa despre vinderea sașilor. Rămas cam fără public, TGST a încercat să supraviețuiască jucând pentru publicul românesc cu traducere la cască. Era sfârșitul unei ere în istoria germanilor din Banat, cum formulează Lucian Vărșăndan, actualul director al teatrului, iar instituția a supraviețuit mai ales datorită directoratului aplicat de 18 ani al dnei Ildiko Iarcek Zamfirescu, pe care l-a continuat la fel de strălucit sora ei, actrița Ida Iarcek Gaza, cum precizează același. Mai rar reverențe ca acestea între generații! 
Cum a fost posibil acest efort de supraviețuire? Cu devotament pentru cauză, cu iubire de teatru, cu probitate și multă înțelepciune. După revoluție, când nemții erau deja cu mâna pe cufere (L.V.) și au emigrat în masă, situația a devenit și mai grea. Cu cine și pentru cine să mai faci teatru în limba germană, când și scoala de profil fusese desființată? Între timp a fost reînființată, dar a trebuit să treacă mult până să-și dea roadele. Întâmplări de felul celei povestite de Ida Iarcek într-un interviu din revista Teatrul azi i-au făcut pe mulți să continue. Și anume faptul că, peste tot în lume pe unde au umblat în turneu, nemții din Banat sau Sibiu arătau nostalgie față de locurile natale, unde, cum se știe, au continuat să revină măcar în vacanțe. Dar teatrul german nu mai avea de ce să fie unul identitar. Rațiunea lui de a fi s-a modificat, iar dacă astăzi reprezintă una dintre cele mai importante instituții de profil din țară este și pentru că aici s-a cultivat un spirit multinațional. Ne adresăm celor interesați de cultura germană, indiferent de etnia lor, opinează și regizorul Radu Nica, pentru un timp director adjunct artistic la acest teatru. Așa se face că, și în trupa actuală, și în public, găsim puțini nemți nativi și mulți români care știu sau nu limba germană, dar sunt interesați de fenomen, în calitate de creatori sau de simpli consumatori. Sunt, ce-i drept, și cazuri cu adevărat impresionante, precum cel al actorului german Georg Peetz sau, mai recent, al lui Konstantin Keidel, care s-au mutat din Germania la Timișoara. Ceea ce se vede acum și impresionează la TGST n-a început ieri. E o muncă de decenii, care a trecut prin reorganizarea învățământului artistic în limba germană (ispravă a acelorași două Doamne providențiale), atragerea tineretului studios de la facultăți, de la Liceul Lenau, de pildă, din Timișoara, prin reevaluarea legăturilor externe ale teatrului, mai ales cu teatre din Germania. 
Cert e că Teatrul n-a suferit cutremure. (Cu o foarte mică excepție, care s-a numit directoratul Alexandrei Gaudi Ossau, numită politic.) Au fost duse mai departe însă câștigurile profesionale și culturale, iar când s-a hotărât să candideze la funcția de manger general al teatrului, Lucian Vărșăndan știa, de pe poziția sa de secretar literar, dramaturg al teatrului, ce important e acest lucru.
În prezent, TGST este un organism exemplar prin creativitate, dinamism și eficiență, ocupând un loc fruntaș pe harta teatrelor țării și chiar ale zonei de sud-est a Europei, cu care întreține relații de cooperare strânse. Concepția directorului e sănătoasă. El nu crede în absolutizarea sistemului teatrului de proiecte, ci mai degrabă în teatrul stabil, de repertoriu, care profesional e sinonim cu ideea de trupă, de repertoriu, care poate să funcționeze cu portofoliu de spectacole după un plan bine gândit (model german). Că e bine așa o dovedește realitatea afișului bogat al acestui teatru care numără într-o stagiune, cea trecută, circa zece titluri, autori clasici precum Schiller, moderni precum Camus sau Brecht, contemporani dintre cei mai... trandy, precum Marius von Mayerburg, Neille LaBute sau Volker Schmidt. 
Cheia succesului o reprezintă însă trupa, omogenă, tânără, cultivată cu grijă de fostul și actualul directorat, cu actori absolvenți ai Secției Germane a Facultății din Timișoara, germani nativi sau nu, dar beneficiind de o instruire în spirit german, diferită de aceea română, bazată, cum bine diferenția dna Ida Iarcek Gaza, mai puțin pe improvizție (cum ar fi la români) și mai mult pe conștientizarea actului artistic și rigurozitate.Regizorii invitați să monteze la TGST, din elita regiei românești și mondiale (Kordonsky, Al. Dabija, Radu Nica, Laszlo Boczardi, Nicky Wolcz), au contribuit, firește, la performanțele echipei, ridicând ștacheta și propunând mereu lucruri noi, provocatoare. Am văzut și am scris despre unele din aceste succese, Ţinuturile joase, Neînțelegerea, Mountainbikerii, iar de curând am participat la o microstagiune timișoreană cu cele mai recente producții ale teatrului: Pescărușul, Nunta micilor burghezi, Derdiedans, care întregesc imaginea bună a acestui teatru.
În fosta sală de bal transformată în sală de spectacole (teatrul ar merita, din acest punct de vedere, altă soartă), în care producția originală, care este spectacolul de dans, prin performance-ul lui Florin Fieroiu (de fapt, o creație colectivă), a fost cea mai mare surpriză, m-am convins cum aceeași actori performeri, neobosiți și mereu în formă pot trece de la o seară la alta prin stiluri și genuri diferite de teatru, în limitele aceluiași concept de fapt, dedus din condiția modernă a teatrului și a actorului, adaptat noului tip de comunicare care face ca teatrul să-și caute forme noi de inițiere a dialogului artistic și social. O mobilitate admirabilă, o disponibilitate creatoare asemenea, o implicare fără cusur în două cuvinte: disciplină și profesionalism.
Yuri Kordonsky le-a propus Pescărușul de A.P. Cehov. Și am văzut un spectacol ciudat, în care tema lumii ca teatru determină transformarea spațiului într-un mare depozit de recuzită teatrală, mobilizând mai toată garderoba și multe alte obiecte de mobilier care joacă în spectacol integrând și spectatorii în reprezentația lui Kostea Treplev. Dragoș Buhagiar, cu această scenografie dinamică, în care totul începe haotic și se ordonează treptat o dată cu gândurile personajelor, dă cheia montării. Spectacolul e saturat de teatru, iar acesta se umple la vedere cu personaje, destine, care-și amestecă traiectoriile absorbind în imagine teatrală viața însăși. De altfel, reprezentația integrează și publicul cuprins în decor, actorii jucând printre spectatori. Inovația lui Kostea, patetismul pledoariei lui pentru formele noi (foarte bun și convingător Horia Săvescu), ca și aspirațiile avântate ale Ninei Zarecinaia devin în această deconstrucție lucidă ridicole, cum ridicole sunt și eșecurile tradiționaliștilor din care fac parte Arkadina și Trigorin. Sensul amăgitor al iluziei scenei domină reprezentația având tot atâta adevăr cât și pânza din care se improvizează scena de pe malul lacului, luminată nu de lună ca la Cehov, ci de niște lămpi cu gaz de pe vremea lui Moličre. Iar viziunea asupra unui viitor pe care Treplev încearcă să-l proiecteze cu vocabularul avangardei nu poate convinge, părând un joc de copii. Kordonsky a inovat și mai și în privința distribuției. 
Rolul Arkadinei îi revine tinerei Ioana Iacob. Nu pentru a face o compoziție de vârstă, ci pentru a juca, forțând nota, criza creației, zbuciumul artistului nemulțumit de propria-i realitate. Ioana Iacob iese din încurcătură printr-un comportament scenic isteric, nestăpânit, cu reacții absurde, cum absurdă apare acum și pasiunea ei pentru acest Trigorin. Încredințat actorului Radu Vulpe, acesta pare un arhivar cu mânecuțe, obosit și rufos, în care Irina contemplă parcă eșuările ei viitoare. Scena de sex dintre cei doi e, în acest context, de neînțeles. Scena lui Kostea Treplev domină scena ca un simbol al teatrului nepieritor. Aici își trăiește în final dezamăgirea Nina, într-o scenă memorabilă prin simplitatea dezarmantă a jocului actriței, îmbibat de sensibilitate și emoție, Olga Torok fiind excepțională. Un rol aparte realizează și Georg Peetz. În doctorul Dorn, el face o figură excentrică, fără excesele de abureală bahică cu care e garnisit acest rol de obicei, cu cinismul necesar, dar și o luciditate aspră, care-i permite să emită cunoscutele aforisme cehoviene. Mașa − Anne Marie Waldek − e un personaj ceva mai șters în această montare, abulică și narcotizată. Mai prezentă e Polina − Enikö Blénnesy, mama ei, mai hotărâtă și mai femeie. Nici învățătorul Medvedenko, rol încredințat chipeșului Konstantin Keidel, nu mai e atât de învechit cum cere piesa și arată parcă înțelegere pentru iubirea neîmpărtășită a sărmanei lui soții pentru morbidul Kostea, alături de țanțoșul ei tată încornorat (Rareș Hontzu). În rolul generalului Sorin − Frantz Kattesh, un neamț autentic travestit într-un rus autentic, o prezență masivă, deloc muribundă, așa că nu prea știm când și cum se produce accidentul cardiac fatal. Una peste alta, lumea Pescărușului, așa reinterpretată în spațiul teatral imaginat de creatorii spectacolului, are a ne transmite același mesaj despre jocul măștilor în relația teatrului cu viața. O face cu convingere și adeseori cu strălucire. 
Un spectacol interesant al aceleiași stagiuni e și Nunta micilor burghezi, de Bertold Brecht, un text mai puțin cunoscut, căruia regizorul Al. Dabija îi aplică o analiză din unghi grotesc cu efecte surprinzătoare, care merită o analiză aparte. Data viitoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul