Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iureșul de voci din Turbincă

        Ana-Maria Nistor

Cum să-ncep eu să fie mai bine? Care dintre ele e mai nimerit să vorbească prima și cine să-i urmeze? Sau laolaltă, întretăindu-se, suprapunându-se, dialogând, precum glasurile din gura de aur a creatorului de teatru ce rostogolește către public un iureș de bucurie? Marcel Iureș. Ivan Turbincă, Povestitor, Dumnezeu, Sf. Petru, Moartea, mii de draci, boier, cazarmă, drum, oameni, rai, iad, rusește, oltenește, moldovenește...
Oho! Stați pe-ndelete, oameni buni, că zic acuș tot ce zic. Stați să mai iau o gură de răchie – mamă, ce tare și ce bună! –, să se-ncălzească un pic și conserva asta, să mai moi o țâră de pâine în sos, mai merge înc-o dușcă, alunecă mai bine bucătura, și-ncă o țigară și să vedeți ce n-ați pomenit și s-auziți ce nu s-a mai povestit.
Se făcea că Ivan, cătană de suflet a regimentului, după ani de trudă între soldați, a fost lăsat la vatră. Vorba vine, că în cazul ăsta „vatra” e chiar buricul lumii și împrejurul lui, e drumul pe care-i întâlnești pe Dumnezeu și pe Sfântul Petru jucându-se în miezul zilei de-a cerșetorii, ca să-și moaie astfel degetele sfinte în sufletele oamenilor și să vadă cât sunt de curate și de limpezi. Drumul este prevăzut cu un pod, așa cum îi șade bine cărării fantasticului, ca lesne să se întâlnească Domnul cu omul și să lucreze miracolul. Darul ceresc ia formă de turbincă, numai bună de făcut ghidușii cu ea. Călătoria începe.
Personajul crește văzând cu ochii până devine erou, unul hâtru și căpățânos, sfidând Moartea, batjocorind Iadul, negociind cu Raiul. Uite-așa, de dragul jocului! Ludicitatea Ivanului are profil de umor oltenesc, de pe tărâmul poantelor seci și paradoxale, de-acolo de unde se învață cel mai bine comicul: la școala absurdului.
Vitejia nu mai are aură mitică, așa cum ne-au obișnuit basmele, ci devine hatâr personal care uimește prin îndrăzneală, dincolo de orice respect, de firesc, de regula străveche. Cum să crezi că-l păcălești pe Dumnezeu, că scoți dracii din draci și că omori Moartea umilind-o într-atât?! Simplu, așa cum numai mintea lui Ivan, trecută bine prin distileria imaginației unui aed bețiv, o poate face.
Dacă vocea lui Turbincă veni din Sud, cea a lui Sfântul Petru are culoare moldavă. Auzindu-i graiul muiat în miere, parcă vezi un chip rotofei de călugăr cu barbă mângâiată leneș de prin „Vinul de viață lungă” băut pe-ascuns prin vreo cramă răcoroasă de mănăstire. Sfântul e prevăzător și temător cu Domnul, neîncrezător în oameni, fricos cu Ivan cel prea îndrăzneț.
Dumnezeu are glas shakespearian, alură de star deghizat în muritor de rând și gândire soresciană. Chiar dacă toate le știe, toate le vede, lasă „hazardul” să lucreze și pe Ivan să se joace de dragul lecției. Învățăcel permanent, Petru se tot minunează de neștiutele și neașteptatele căi ale Stăpânului.
Dracii-s mulți și feluriți, așa, cam câte unul-doi pentru fiece slăbiciune omenească. Mititel și inocent pentru pirpirii, mare și temut pentru ăia mai curajoși, de groază precum starostele lor pentru cei mai tari, de neprivit precum mama lui Scaraoțchi, cu vorbă neînțeleasă, stropșită temeinic de talpa iadului, pentru cazuri de urgență. Nici măcar ea nu-l dovedește pe Ivan, care dă o petrecere walpurgică de speriat până și pentru truditorii la cazanele de smoală, de se aude și în livezile paradisiace ale Edenului. 
Dar Moartea?... Ce minunăție! Chip de coșmar expresionist, voce de fecioară, ură și ciudă de muiere părăsită. De voie, de nevoie, prietena lui Ivan, căci cine se aseamănă în frici un spectacol întreg se-adună. Teama ei de omul îndrăgostit de viață o depășește pe cea a oricărui muritor înspăimântat de sfârșit și-atunci singura răzbunare față de anomalia pământeană e uitarea. Să-l lase să moară de dor de moarte. Și de plictiseală. E singur.
Întrucâtva, așa mi s-a părut și actorul cu multe voci. Iureș e solitudinea atâtor vorbe, Homer, Faust bufon, personaj moromețian, vagabond de Villon, cinematografic histrion, mereu înăuntru și în afara acțiunii, jucând, comentându-se, interacționând cu publicul, cu dublul, cu triplul, cu cvadrupul său.
Tot încântându-mă de povestea poveștii lui Turbincă, mi s-a năzărit, poate din mișcarea molatecă a unei mâini, poate din jocul cu cele câteva obiecte care alcătuiesc vreo trei lumi, că dialogul cel mai important, la care noi avem norocul să asistăm, este cel al actorului cu regizorul. Și comunicarea asta a lor curge ca un râu subteran, traversând toată reprezentația până-n absolut. Parcă tristețile personale a doi artiști s-au adunat pentru a da naștere celor 9 fericiri, iar nouă ne e dat să vedem doar bucuria întâlnirii dintre prezența absentă – Alexandru Dabija − și cea care, dezvăluindu-se enorm, se învăluie în mister – Marcel Iureș.
„Nu vii la o țuică?... Și dacă vii, iei tu niște țigări în drum?” Cine spunea asta? A, da, parcă Ivan, vorbindu-i Morții de la un telefon public vechi, cu fise. Sau nu?

Absolut după Ion Creangă; regia Alexandru Darie; cu Marcel Iureș; Teatrul Act, București

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul