Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Drumul poate să fie meandric, să o ia pe căi greşite, să ne aducă în pragul pierzaniei”

        Corin Braga

Interviu realizat de Andra Rotaru

La Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd., a apărut în anul 2012 volumul Luiza Textoris, de Corin Braga, unul dintre cele mai incitante volume din peisajul literar românesc. Personajul principal al acestui volum nu îşi găseşte locul între oameni şi simte că „îi lipseşte ceva important”, că viaţa „nu merită trăită”. Care sunt zonele privilegiate care îi aduc satisfacţie? Există oameni asemănători Luizei Textoris?
Da, există oameni asemănători Luizei. Eu cunosc cel puţin unul: „Luiza Textoris c’est moi!”. Dar, e adevărat, mai sunt figuri despre care pot afirma în egală măsură că sunt eu: Fulviu Friator, spre exemplu. Ceea ce vreau să spun este că, poate, în noi toţi există mai multe personalităţi distincte, pe care suntem sau nu suntem dispuşi să le recunoaştem şi să le acceptăm. Luiza trăia în mine în copilărie când, bolnav fiind de astm, nu aveam voie să mă joc afară cu copiii din cartier şi, obligat să stau în casă, făceam mici universuri cu soldăţei de plastic, vapoare din arhiplasturi, maşinuţe din combinouri şi cetăţi din cutii de carton („Iar ţi-ai întins şatra?”, mă întreba mama). Sau citeam. Sau visam, pentru ca mai târziu să încep să notez visele, precum Luiza. Ca să pot ieşi în lume, ca să îmi dau iluzia vitală că „viaţa merită trăită”, a trebuit să scot în faţă un alt eu, mai încăpăţânat, mai insensibil, care să-şi stăpânească emoţiile şi timiditatea în public, care să reziste la eşecuri, care să persevereze şi să meargă înainte. Astăzi, în unele perioade ale vieţii, acesta a ajuns să mă domine, ceea ce îmi dă senzaţia că am închis-o pe Luiza în pod, că am izolat-o ca pe nebuna familiei din mine însumi. Dar ştiu şi faptul că aceasta nu e o soluţie, că echilibrul este doar aparent, că fără Luiza sunt o faţadă goală.

Persoanele din jurul Luizei percep viaţa într-un mod mai pragmatic, pe când Luiza, prin însăşi structura ei, pune la îndoială realitatea şi produsele acesteia. Există vreun criteriu de certificare a realităţii? Dar al alunecărilor de la aceasta?
Cercetările psihologice, dar şi filozofice contemporane vorbesc într-adevăr despre un „criteriu de veridicţiune”. Este o instanţă sau funcţie mentală care distinge între reprezentările noastre, oferind pentru unele garanţia că reflectă realitatea de aici şi de acum în care suntem imerşi. Ea nu garantează şi corectitudinea acestor reprezentări, există cazuri în care ne dăm seama că suntem victimele unei iluzii optice, să spunem, fără ca aceasta să altereze însă convingerea noastră că ceea ce ni se întâmplă, inclusiv iluzia optică pe care deocamdată nu am reuşit să o desfacem, este real. Criteriul de veridicţiune pare să fie integrat („inbuilt”, în engleză) în conştiinţa noastră diurnă. Atunci când dormim şi visăm, în diverse stări alterate de conştiinţă sau în unele forme de nebunie, el este dezactivat, încât nu mai avem posibilitatea să distingem între imagini pe care să le considerăm adevărate, conforme cu lumea exterioară, şi imagini care să ne apară nouă înşine ca halucinaţie şi iluzie. Prin dorinţa ei de a trăi cât mai intens visele (spre exemplu, de a prelungi zborul din vis şi în realitate), Luiza forţează tocmai acest criteriu de veridicţiune, sperând nebuneşte că, pentru ca aşa ceva să se întâmple, nu este nevoie ca ea să adoarmă, adică să îşi scadă ea însăşi nivelul de conştiinţă, ci că este posibil ca lumea visului să se densifice până la consistenţa realităţii înconjurătoare.
Nu aş vrea să se înţeleagă că eu aş şti, de manieră psihiatrică, teoretică, ce i se întâmplă Luizei. Nu sunt un raţionalist care expune, la rece, un caz observat în vreun laborator. Dimpotrivă, am explorat eu însumi, prin intermediul Luizei, ce se poate întâmpla când faci pe tine asemenea experimente. Pe măsură ce scriam romanul, nu ştiam dinainte unde vom ajunge. Aveam în minte doar câte o anumită practică, un fel de exerciţiu mental (exersarea zborului, încercarea de a-ţi aminti să-ţi vezi corpul în vis, privitul hipnotic în oglindă), pe care i-l atribuiam Luizei, şi pe urmă mă lăsam dus de logica internă a întâmplărilor. Într-o recenzie de întâmpinare, mi se reproşa că Luiza Textoris este un roman ideatic sau eseistic, în care profesorul din mine a pus în proză o teorie. Aş vrea să mi se spună însă şi mie care este acea teorie, fiindcă eu însumi nu o cunosc, nu mi-e deloc limpede. Tot ce pot face este să duc mai departe experimentul narativ şi să văd unde ajung protagoniştii. E adevărat că unele personaje, psihiatrul Vroclav Vladinski în primul rând, emit tot felul de explicaţii (vis paradoxal, trezie paradoxală), dar aceste teorii le aparţin personajelor, nu mie! Reprezintă încercarea lor de a explica ce se întâmplă, ceea ce nu înseamnă că eu însumi, autorul, sunt convins că ele au dreptate. Dimpotrivă. (În romanul următor, Vladinski cred că va ajunge el însuşi nebun la ospiciu.)

Întâlnirea Luizei cu Fulviu îi aduce acesteia atât beneficii, cât şi dezavantaje. Ce potenţează apariţia băiatului în viaţa sa?
Fulviu nu şi-a jucat cu adevărat rolul, o va face abia în romanul următor, Ventrilocul. Ca să folosesc o metaforă astrologică, dacă Luiza este din zodie de apă, el este din zodie de foc. Acolo unde Luiza, sau dublul ei de vis − Adela, coboară prin tuneluri acvatice în lumi scufundate, el şi dublul său, Anir, se înalţă prin conuri de vulcan, prin conducte de pucioasă, ca personajele lui Jules Verne ieşind din centrul pământului pe o izbucnire de lavă. El experimentează pe sine alte tehnici decât cele onirice, ţinând de yoga şi de meditaţie mistică. De aceea, poate să-i dea prietenei sale o serie de sfaturi pentru autocontrol, inclusiv în vis. El însuşi nu este însă un maestru al viselor, sclava sau stăpâna viselor este Luiza.

Luiza Textoris şi-a dorit dintotdeauna să viseze, fiind pregătită să plătească pentru asta. Care este cel mai mare sacrificiu pe care este dispusă fata să-l aducă?
Ca să faci un sacrificiu, trebuie să ai lucruri de sacrificat. Luiza nu are foarte multe lucruri de care să fie legată, în afara lumii viselor, astfel încât, atunci când se dedică visării, nu renunţă decât la o viaţă de care nu se simte atrasă. Desigur, rămâne întrebarea de ce este atât de dezadaptată de la lumea reală, de ce nu găseşte nimic care să o stimuleze în viaţa diurnă (deşi, iată, măcar un lucru îi place la fel de mult: să citească, să trăiască în lumea cărţilor, a lui Bulgakov, a lui Carroll). Tocmai ca să afle de unde îi vine infirmitatea de integrare pleacă ea în toată acea explorare a propriului ei trecut şi al familiei sale. Cu riscul de a afla lucruri care să o cutremure şi să o înspăimânte, de a se confrunta cu fantasmele pe care Regine Textoris (mama ei) le proiectase asupra ei. Dacă nu are motivaţia şi atracţia de a participa la viaţa reală, are măcar curajul de a înfrunta această realitate, chiar dacă nu poate ajunge la ea decât tot pe căile visului. Dar, cum ştim, visele ne pot dezvălui lucruri mai adevărate şi mai profunde decât vede mintea noastră lucidă.

Legătura Luizei cu bunica sa este strânsă şi după moartea Emmei Textoris. Anumite gesturi ale Luizei pot fi descifrate prin prisma gesturilor bunicii?
Emma Textoris suplineşte pentru Luiza căldura pe care mama acesteia, urmărindu-şi propriul delir, nu i-o putuse da fetei. Ceea ce caută şi poate va reuşi să preia Luiza de la bunica ei este o formă de autocontrol calm, de încredere în sine, care să se menţină şi în stările dereglate de conştiinţă şi să-i indice drumul de ieşire din labirint.

Ce poate să ducă la colapsul final al Luizei?
În explicaţiile lui Vladinski (repet, nu sunt ale mele, nu doresc să construiesc vreo teorie psihiatrică prin roman), colapsul Luizei este provocat de ruptura interioară dintre conştiinţa ei diurnă şi cea nocturnă, dintre ea şi dublul ei de vis, Adela, pe care chiar doctorul o clivase de fată prin tratamentul cu şocuri electrice. (Mă întrebam eu însumi cum aş reacţiona la electroşocuri, aşa că le-am experimentat prin Luiza.) Din fericire, câtă vreme suntem vii (pe urmă, rămâne să mai vedem...), toate experienţele, chiar şi cele mai traumatice, pot să ne înveţe lucruri noi şi să ne deschidă căi neaşteptate. Căderea Luizei în catatonie nu este finală decât pentru acest roman. În romanul următor, aş vrea să-l trimit pe Fulviu, ca un ventriloc metaforic ce este (în sensul că din el vorbeşte o voce mai adâncă decât cea cotidiană), în căutarea Luizei. Nu ştiu de pe acum în ce direcţie vor merge întâmplările, am în minte doar exerciţiile pe care tânărul le va pune în aplicare. Într-o primă instanţă, va încerca să-şi perfecţioneze propriile tehnici de meditaţie, diferite de cea a visului. Fulviu se află însă într-o formă de blocaj interior care-l împiedică să facă meditaţia yoga şi, din cauza aceasta, va trebui, într-o a doua instanţă, să-şi exploreze traumele care îl inhibă. Va trebui să înfrunte demonul viselor care îl bântuie. Aici, în mod paradoxal, tocmai Luiza, fata în trezie paradoxală care poată să călătorească trează prin visele celorlalţi, va fi cea care îl va ajuta să se elibereze. Salvatorul care trebuie salvat... Abia după aceea Fulviu va putea încerca să o ajute, la rândul lui, pe Luiza, să o aducă înapoi în lumea reală. Îi doresc succes! Fiindcă, pe urmă, dacă reuşesc, ei amândoi, în deplinătatea puterilor lor, ea de stăpână a viselor, el de „director” al centrului de reorganizare a realităţii, vor avea de făcut o altă călătorie.

Pot visele să ardă? Poate un vis să ajungă la capăt?
Afirmaţia/interogaţia aceasta este, evident, o parafrază după „Manuscrisele nu ard” din Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov. Da, personajele mele spun că visele pot să ardă. Cărţile nu ard, deoarece ele reprezintă un univers mental care s-a autonomizat, prin scris, de cel care l-a creat. Undeva, în absolut, într-o memorie totală a universului, aceste creaţii materializate şi-au câştigat locul şi nu mai pot fi şterse din fiinţă. Însă visele, la fel cu faptele din viaţa diurnă, sunt manifestările propriei noastre existenţe, prin ele trăim, ne transformăm, mergem înainte sau înapoi. Viaţa nu ne este predeterminată, sper, la un mod absolut şi inevitabil, putem să o ducem într-o direcţie sau alta, urmărind desenul celor mai profunde aspiraţii şi dorinţe. Drumul poate să fie meandric, să o ia pe căi greşite, să ne aducă în pragul pierzaniei. În sensul acesta, faptele noastre, fie ele conştiente, fie ele visate, pot să ne ardă, să ne distrugă sau să ne mântuie. Fiindcă nu orice ardere este ucigătoare, unele pot fi purificatoare, înlăturând balastele care ne ţin pe loc, aşa cum se întâmplă cu rochia de mireasă în flăcări din visele Luizei. Dar efectele ulterioare ale combustiilor actuale nu le putem decât intui; pentru a le vedea sau a le trăi deznodământul, visele trebuie duse până la capăt. Ca şi visul vieţii.

Corin Braga este decanul Facultăţii de Litere şi directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Director al Caietelor Echinox. Doctor în Litere şi Filozofie. Membru al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, al PEN Club România, membru fondator al Fundaţiei Culturale Echinox.
A publicat volumele: Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (1993, 2003); Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1998); 10 studii de arhetipologie (1999, 2007); Le Paradis interdit au Moyen Age. La quęte manquée de l’Éden oriental (2004); La quęte manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Age – 2 (2006); Du paradis perdu ŕ l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe sičcles (2010); Les antiutopies classiques (2012). A publicat, de asemenea, romanele Claustrofobul (1992, 2011) şi Hidra (1996, 2011) din ciclul Noctambulii; Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999, 2010); De la arhetip la anarhetip (2006); Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma (coord., 2007); Psihobiografii (2011); Luiza Textoris (2013).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul