Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istoria şi scārba

        Radu Aldulescu

Pentru a-l īncadra pe Mihai Vişoiu īn vastul şi extrem de diversul peisaj editorial contemporan, aş īndrăzni să apelez la o personalitate de talia lui Octavian Paler, fără a păstra proporţiile, ci făcīnd chiar abstracţie de ele; există, cred, o categorie de autori pe care, indiferent de notorietate sau de harul din dotare, o văd fierbīnd īn aceeaşi oală a scriitorilor construiţi din talaşul şi rumeguşul gazetăriei ante- şi postdecembriste, cu ample şi sinuoase ramificaţii politico-culturale. Īmi amintesc de un interviu televizat, dominat de binecunoscutul ton grav, responsabil, al dlui Paler, şi de o īntrebare īntrucītva incomodă, care nu se referea īn mod explicit la compromisurile supravieţuirii sau parvenirii din epoca antedecembristă, ci cerea o minimă explicaţie a prestaţiilor de atunci, nenumite, subīnţelese probabil. Īmi īngădui să punctez aici acele prestaţii: redactor-şef al unor publicaţii centrale, director al Televiziunii Romāne, membru al CC al PCR, conferenţiar la Academia „Ştefan Gheorghiuˮ, unde ţinea prelegeri studenţilor-ziarişti despre misiunea şi īnalta responsabilitate a ziaristului comunist – există martori cursanţi, precum Mihai Vişoiu, care au luat notiţe şi le păstrează cu sfinţenie... Răspunsul dlui Paler a fost elocvent. A făcut pentru mine mai mult decīt īntreaga operă scrisă, vorbită şi televizată a domniei sale: „Asta a fost istoria”, a spus. Cīt a trăit domnul Paler, nu m-am īnvrednicit să mă insinuez īn intimitatea domniei sale pentru a-l īntreba la care istorie se referă, īn nici un caz de pe poziţia a te miri ce justiţiar moral, ci din cea mai pură curiozitate. Poate că n-ar fi avut nici un rost, deşi īntrebarea rămīne deschisă: avea īn vedere istoria tranşată, masacrată, transformată īntr-un compost de ciozvīrte sīngerīnde de comunişti? Sau istoria din proximitatea īnchisorilor comuniste cu regim de lagăre de exterminare, a experimentelor de reeducare şi a demascărilor īn regim torţionar de la Pieşti, Gherla, Aiud, Sighet, Tīrgu-Ocna, Canalul Dunăre-Marea Neagră şi altele de acest fel, unde s-a programat şi s-a īnfăptuit decimarea unei părţi consistente a poporului romān. Prin proceduri infinit mai subtile şi mai eficiente, acel program continuă şi azi. 
Istoriile au fost mai multe, cel puţin două, iar de prima dintre ele, cea a comuniştilor, s-au cramponat īn fel şi chip potentaţi din suprastructurile politico-culturale, care au trecut cu fruntea sus hopul din decembrie ’89, uzīnd de carisme, orientări, abilităţi şi disponibilităţi din cele mai diverse. Vezi un Păunescu, un Vadim, un Cristoiu, un Tismăneanu, un Pleşu sau Liiceanu şi alte mii asemenea lor, de mai mici calibre, pe care, repet, īi văd fierbīnd īn aceeaşi oală. Īmi lipseşte, recunosc, subtilitatea, capacitatea, de a nuanţa, de a diferenţia. Am ştiinţă de o singură doamnă, eminescologă performantă, care ar fi pescuit din antichitate sintagma „epoca de aur” şi a reuşit s-o lipească pe veci de regimul Ceauşescu, şi care s-a retras după revoluţie la mănăstire, unde s-a şi săvīrşit de altfel – o excepţie ce confirmă altminteri regula indestructibilului tupeu, de extracţie satanică, animator al istoriei invocate de domnul Paler.
Să revin īnsă la personajul principal al comentariului de faţă, Mihai Vişoiu, şi el cu istoria lui personală, inclusă unei alte istorii mari (spuneam că-s mai multe), o excepţie şi el, chiar dacă de cu totul alt tip decīt sus-pomenita doamnă, īn sensul că nu i s-ar fi potrivit dusul la mănăstire. Şi totuşi impactul lui cu ruptura din decembrie ’89 apare ca fiind extrem de tranşant īn memoriile cu tentă de confesiune pocăită din volumul sugestiv intitulat Scīrba, apărut īn 2013 la editura Fundaţiei Culturale Antares. Omul a debutat cu proză īn revistele literare de la īnceputul anilor şaizeci, a absolvit un Institut Pedagogic şi Academia „Ştefan Gheorghiuˮ. A lucrat īn presa judeţeană şi centrală (a fost corespondent al Scīnteii pentru judeţul Ialomiţa circa douăzeci de ani), după care a mīncat o pīine bună la Adevărul timp de 13 ani... Acest parcurs, clasic la o adică, foarte ferm jalonat-limitat, īn sensul că, odată intrat pe el, nu te mai poate scoate decīt vreo boală mintală gravă, moartea sau, īn cel mai bun caz, pensionarea, acest parcurs, aşadar, este descris de-a fir a păr de autor şi punctat obsesiv īn sintagma „Mi-e scīrbă de mine”, care a fost, de altfel, titlul iniţial al cărţii.
Cititorul este introdus īn atmosfera toxică a istoriei prin fraze de genul: „Redacţia era īmpănată ca un iepure la cuptor cu usturoi şi costiţă, ca de altfel şi toată media post-revoluţionară, cu ofiţeri de securitate...”. Pīnă la urmă, ei, aceşti ofiţeri, travestiţi īn fel şi chip de-a lungul vremurilor īn schimbare, au făcut şi continuă să facă istoria. Acea istorie despre care „Principele” fanariot din romanul unui mare scriitor, el īnsuşi īnghiţit şi mistuit de nisipurile mişcătoare ale istoriei, spune că-i o īntīmplare cu curve. Replica-ispită dată Principelui de messerul Ottaviano se potriveşte altminteri fest personalităţilor ante- şi postdecembriste: Hai să fim noi curvele acestei īntīmplări...
Redacţia la care se referă autorul īn acea frază este a ziarului Tribuna Ialomiţei, unde, cititorul poate afla mai la vale, exista şi un Leon Aldulescu, tatăl marelui prozator R. Aldulescu... Īn afară că mă simt flatat, ca unul care am dat cu nasul din fragedă adolescenţă pe acolo, pot depune mărturie că redacţia era īntr-adevăr īmpănată, aidoma tuturor redacţiilor prin care aveam să mă vīntur cu căciula-n mīnă plină de texte, īnainte şi după revoluţie... Simt nevoia să repet: ei au făcut istoria, acea istorie īn care au īnotat, făcīndu-şi parcursul fiecare după puteri, personaje precum Octavian Paler, Mihai Vişoiu, bunul şi sărmanul meu tată, care, din păcate, n-a apucat să-şi scrie memoriile. Mă pregăteam să le scriu eu īn numele lui, dar mi-a luat-o īnainte Vişoiu.
Sar peste īntīmplările şi atmosfera din redacţia Tribunei; las intactă plăcerea cititorului de a le savura pe cont propriu, ca să ajung la punctul culminant al istoriei personale a autorului, cīnd istoria şi-a ieşit din ţīţīni: momentul decembrie 1989, trăit de Mihai Vişoiu la cea mai īnaltă tensiune existenţială. Imediat după execuţia Ceauşeştilor, cīnd a fost sigur că nu mai există cale de īntoarcere, omul a descins cu cele mai curate intenţii īntr-un magazin al cooperaţiei de consum din apropierea Sloboziei, de unde a cumpărat două perechi de bocanci cu carīmb īnalt pentru paraşutişti, douăzeci de perechi de şosete de līnă, patru perechi de indispensabili groşi, două pulovăre groase, o scurtă de postav gros cu mesadă şi guler de blană, douăzeci de săpunuri Cheia de un leu, o pungă cu folii de ampiciline, ranitidine, antinevralgice etc., obiecte pe care a dat 3.645 de lei, conform bonurilor pe care le păstrează şi acum īmpreună cu respectivele obiecte, devenite un soi de mascote după irosirea destinaţiei lor iniţiale – Omul aştepta şi chiar īşi dorea să fie arestat şi condamnat.
„Ştiam cīt căcat mīncasem, cum le spuneam relatărilor mele radiofonice şi articolelor trimise la Scīnteia. Speram să scap cu vreo trei ani īn prima instanţă, iar la recurs să īnjumătăţesc pedeapsa...” N-a fost să fie īnsă. Luat de valul istoriei, şi-a continuat bătălia-n marş cu morile de vīnt prin secţiile redacţionale ale ziarului Adevărul. A nimerit acolo īn plin diferend de lupte intestine īntre Darie Novăceanu, C.T. Popescu şi Dumitru Tinu, pe care „Scīrba” sa īi pune acolo unde le e locul, īn „canalul de dejecţii al istoriei”, sintagmă care revine, de asemenea, foarte des īn conţinutul cărţii.
„Īmi este scīrbă de mine, de laşitatea adunată aproape o jumătate de veac, de dedublarea cotidiană īn care am trăit, īn care minciuna, ipocrizia, cīntărirea valorilor īn balanţe măsluite sufocau ţara transformată īntr-un uriaş lagăr īnconjurat de sīrmă ghimpată, cu prepeleacuri şi cuiburi de mitralieră īn care vegheau lunetişti criminali autorizaţi...” Cīt de patetic, rizibil ar suna aceste rīnduri unor elite ale analismului politico-cultural, personal le prefer textelor acelor elite. Fapt e că simţirea şi intuiţia bat şi surclasează stilul şi limbajul, inevitabil tributar meseriei care i-a dat o pīine de mīncat autorului. Este scris doar că omul nu trăieşte numai cu pīine, iar omul nostru a īnţeles asta īntr-un tīrziu. Scīrba, īnţeleg, face parte dintr-un ciclu memorialistic, ce va purta un soi de moto global, sunīnd cam aşa: „Am scos aceste cărţi pe banii mei, ca să vă fac de căcat gratis”. Īn sfīrşit. Aflăm mai departe: „(...) dar laşitatea politicienilor, cīţi a avut şi o să mai aibă ţara, printre care nu vom găsi unul care să demonstreze concret şi argumentat că evreii au omorīt de zeci de ori mai mulţi romāni decīt victimele progromului din Iaşi, īnsuşit de noi cu smerenie sau slugărnicie specifice”. Şi iarăşi, mai departe, ducīndu-se īn vremurile contemporane, ca şi de pe urmă: „(...) la «Adevărul» erau mulţi papagali vopsiţi īn pui de cioară cu ciocul tăiat. Unul din patru era sub acoperire. Dacă ştia unul de altul rămīne o enigmă”.
Memoriile lui Mihai Vişoiu ar putea să dea seama de calvarul unui neam care a rezistat de-a lungul veacurilor sub acoperire (sīntem aici de două mii de ani – ştia el ce iarbă paşte eroul īntre eroi, confecţionat, la o adică, şi el din talaşul gazetăriei pomenit la īnceputul acestor rīnduri), dedublīndu-se pīnă la pierderea oricărei identităţi. Cred că ar fi bine de amintit, asumīndu-ne iarăşi nişte riscuri escatologice, că īn primele săptămīni ale lui 1990, cīnd a īnţeles că n-are nici o şansă de a fi arestat şi condamnat, omul nostru a propus īn modul cel mai serios īnfiinţarea unui Partid al Mīncătorilor de Căcat din Romānia, al cărui preşedinte s-a instituit. Uite īnsă că iarăşi n-a fost să fie. Nu s-a găsit nimeni care să se īnscrie sau să schiţeze vreun gest de simpatie. Nimeni n-a mīncat. Şi totuşi. S-ar cuveni amintit īn acest sens, pentru cei care nu ştiu şi mai ales nu vor să ştie, că experimentul de la Piteşti, unic īn tot lagărul comunist prin atrocitate şi inventivitate, aplicat asupra unor eroi martiri datorită cărora Dumnezeu ţine īncă īn fiinţă acest neam, includea printre alte torturi constrīngerea de a mīnca fecale la propriu. Asta a fost istoria. Mare dreptate a avut domnul Paler, Dumnezeu să-l aibă-n grijă acolo unde este el acum!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul