Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

HAMLET ŞI DOCTOR FAULTUS

        Gelu Negrea

După părerea mea unanimă, sinceră şi perplexă, evenimentul sportiv al lunii rostogolite de la precedentul număr al Luceafărului de dimineaţă îl reprezintă declaraţia junelui Dorin Rotariu (17 ani) precum că marea pasiune a vieţii lui ca o pradă este… Nu, n-aţi ghicit: nu e fotbalul, cum vă aşteptaţi, nici cursele de Formula 1, nici măcar barbutul, popa prostu’ ori muzica lui Connect-R. Pasiunea lui este, nici mai mult, nici mai puţin decât Shakespeare – un autor care, zicea el, îl fascinează!
Mărturisesc că n-am mai avut o cutremurare interioară de asemenea magnitudine de la confesiunea în materie a lui Adrian Mutu care se divulga, în urmă cu mulţi ani, drept fan Dostoievski. Ulterior, cred că am înţeles ceva din orientarea literară a lui Mutu: probabil că băiatul se gândea la nuvelele Jucătorul şi Nopţi albe ale lui Fiodor Mihailovici, nu la Crimă şi pedeapsă, Idiotul sau Amintiri din Casa Morţilor. Oricum, faptul că auzise de marele rus m-a reconfortat preţ de 4 luni, 3 săptămâni şi două zile…
N-am habar cât mă va ţine jubilaţia vizavi de propensiunea spre literatura universală de top a lui Dorin Rotariu – surprinzătoare, orice s-ar spune. Mă aşteptam, având în vedere o ramură foarte apropiată a arborelui său genealogic, să-şi declare apetenţa pentru romanul lui Thomas Mann Iosif şi fraţii săi, de exemplu, sau pentru Doctor Faultus, ca să glumesc puţin. Supoziţia că juvenilul recent echipat în alb-roşu vibrează la dilemele lui Hamlet ori compătimeşte alături de Romeo Montagu şi Julieta Capulet este însă tulburătoare peste măsură pentru măsură. Fie şi numai fiindcă îmi oferă mie şi altora pentru care fotbalul înseamnă şi altceva decât un dribling ameţitor, un şut la vinclu sau o ratare monumentală temeiuri de speranţă că a fi purtător de tricou cu număr pe spate şi de încălţăminte cu crampoane nu este neapărat incompatibil cu a pune mâna pe o carte (de citit, nu de joc…), a intra şi altfel decât din greşeală într-un muzeu şi a te lăsa fermecat, într-un cantonament plictisitor, de acordurile Sonatei lunii.
Suntem naivi noi, ăştia, şi nu înţelegem pe ce lume trăim? Probabil că da. Sau măcar ne încăpăţânăm să simulăm naivitatea cea mai penibilă în virtutea credinţei infantile şi vetuste că până şi pe această lume dezvrăjită, în care sufletele oamenilor eşuează zilnic într-o tristă năruire de statui (Al. Philippide) viaţa cuiva mai poate să însemne şi altceva decât o lucrativă administrare de conturi, şapte maşini de firmă şi o vilă obscenă la Miami.
Nu ştiu cât de mare fotbalist va deveni Dorin Rotariu peste doi ani ori peste zece. Ştiu sigur însă că adolescentul pasionat de Shakespeare nu va fi, la patruzeci de ani, un aurolac intelectual, un analfabet într-ale existenţei, un jalnic rumegător de amintiri nostalgice culese exclusiv de pe stadioane şi din tribunele aferente. Şi mă bucur anticipat pentru el, chiar dacă recunosc cu mâhnire că exemplul său constituie mai curând excepţia, iar nu regula de gândire şi conduită a generaţiei din care face parte. O generaţie capabilă să producă, iată, nu doar iubitori de literatură înaltă, ci şi mici monştri de nesimţire şi mârlănie acefală de genul acelui component al lotului naţional de juniori care a terorizat  salonul unui avion cu vulgarităţi lubrice şi glume de mitoc în chicotelile aprobative, dacă nu de-a dreptul solidare, ale colegilor de echipă. O echipă care n-avea nici măcar scuza (oricum, inacceptabilă şi ea…) celebrării cu mijloace nepotrivite a vreunui triumf. Pentru că selecţionata cu pricina nu revenea în ţară aureolată de câştigarea cine ştie cărui trofeu continental sau mondial, ci după un dezastruos şi umilitor 1-10 înregistrat în faţa echipei similare a Germaniei. În loc să intre sub podea de ruşine şi să stea acolo, ascuns de priviri compătimitoare, până la adânci bătrâneţi, acel băiat, acompaniat golăneşte de bravii lui camarazi de neputinţă, a găsit cu cale să ofere un dizgraţios şi lamentabil spectacol de proastă creştere agresivă, murdară şi impardonabilă, proferând tot felul de măgării licenţioase la adresa unei blonde adormite cu capul rezemat de spătarul scaunului din faţă. Şi asta minute în şir fără ca măcar unul dintre coechipieri să-l tragă de mânecă sau să-i cârpească un educativ şi binemeritat dos de palmă peste gură…
(Ajuns aici, am avut impulsul de a mă întreba cu elan retoric: de ce oare, în loc să-şi dea în petic ca ultimul derbedeu, juniorul fotbalistic şi naţional n-a scos din sacoşă o carte – un volum de Shakespeare, de pildă – şi nu s-a afundat în lectură? Mi-am dat seama la timp însă că până şi ridicolul are limitele lui. Despre ridicolul gândului meu vorbesc, se-nţelege…)
Bun, prelegerea de etică luând sfârşit, mă întorc la lucruri mai pământene, cuvântând astfel despre meciul din Supercupa României: domnule, a fost ca-n gluma aia cu vânătoarea care este un sport agreabil sau un asasinat odios – depinde la care capăt al puştii te afli. În speţă, dacă meciul dintre Steaua şi Petrolul a reprezentat  încheierea (târzie) a sezonului 2012-2013, totul e OK: campionii, care au dominat autoritar cea mai recentă ediţie a întrecerilor Ligii 1, şi-au confirmat excelentul parcurs, administrând deţinătoarei Cupei un sec 3-0 după o primă repriză în care au înscris de câte ori au vrut şi o a doua în care au făcut exact acelaşi lucru. Cu gândul la partida cu Vardar Skoplje elevii lui Laurenţiu Reghecampf s-au menajat vizibil, ţintind exclusiv conservarea scorului consemnat la pauză pe tabela de marcaj.
Dacă însă, având în vedere apropierea în timp a evenimentelor, privim Supercupa ca pe o uvertură a campionatului cu numărul 90 e nasol rău. De ce? Păi, de-aia că induce convingerea apăsătoare că vom asista la un previzibil şi neinteresant replay al ediţiei precedente, în care o formaţie va defila în pas de gâscă, iar celelalte competitoare vor intra pe teren ca să dacă act de prezenţă. Nu exagerez deloc: să nu uităm că  Petrolul se numără printre revelaţiile sezonului, pe care l-a încheiat pe podium, fiind considerată echipa care practică cel mai spectaculos joc dintre divizionarele noastre de elită şi reprezintă România în Europa League. Dacă asta este diferenţa de valoare dintre locurile unu şi trei, la ce ne putem aştepta când Steaua va juca, de exemplu, cu Săgeata Năvodari sau Rapid Bucureşti?! Un campionat plicticos, cu câştigător ştiut dinainte ar fi ultimul lucru de care are nevoie fotbalul românesc.
…Ba nu, penultimul! Ultimul rămâne în continuare comportamentul de fan isteric cu care Mihai Stoica înţelege să-şi justifice postura, dar, mai cu seamă, postul de manager al Stelei, făcând ca toţi ghiavolii pe marginea terenului, iar uneori chiar în perimetrul său, ori de câte ori este (sau nu este) cazul. Să fie sănătos ca persoană fizică, dar să mai cugete oarece, când va avea cinci minute libere, la cât de bine dau scălâmbăielile lui caraghioase la imaginea clubului european care se doreşte a fi Steaua Bucureşti.
În fine, câteva cuvinte despre candidatura lui Gică Popescu la preşedinţia Federaţiei Române de Fotbal. Nu subscriu absolut deloc la argumentul că Mircea Sandu trebuie schimbat din funcţie doar fiindcă o ocupă de peste două decenii. Sepp Herberger a fost 30 de ani selecţionerul naţionalei Germaniei (de vest) şi nimeni nu s-a plâns de lungimea mandatului său. Cred, în schimb, că Mircea Sandu şi-a atins în ultimul timp limita de incompetenţă (dovadă cele mai recente rateuri ale primei noastre reprezentative în calificările pentru mondiale şi europene), iar acesta este, într-adevăr, un motiv de schimbare. Problema e alta: este Gică Popescu persoana cea mai potrivită pentru a conduce destinele fotbalului românesc? Da, a fost un mare jucător. Da, aparţine aşa-numitei „generaţii de aur” care ne-a bucurat tuturor inimile în 1994. Da, şi-a alăturat alte trei nume de legendă ale soccerului autohton: Hagi, Stelea şi Ilie Dumitrescu. Da, da, da: de trei ori da! Dar însă…
Despre abilităţile sale de manager mi-e greu să mă pronunţ. Unii zic că şcoala lui de fotbal de la Craiova a cam dat faliment. În orice caz, nu ştiu să fi produs vreun talent notabil în ultimul deceniu. Ca impresar, a intrat în combinaţii dubioase cu fraţii Becali, pricopsindu-se cu un dosar penal în care, e drept, n-a fost pronunţată vreo sentinţă de condamnare definitivă şi irevocabilă. Dar Gică Popescu şi-a recunoscut culpa şi a restituit statului român câteva sute de mii de euro. Acum, dosarul a fost retrimis în instanţa de fond pentru rejudecare. Întrebare: poate garanta cineva că Popescu va fi achitat, iar cei trei ani cu suspendare, primiţi nu demult, nu vor deveni executorii?
După un patron în puşcărie, un preşedinte de federaţie puşcăriabil ar putea să sune ca dracu în urechile Europei. Şi-aşa imaginea României în lume ţine mai mult de coşmar decât de visul unei nopţi de vară, ca să mai fac eu o trimitere duioasă la vărul Shakespeare…

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul