Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Însemnări ultime

        Dan Cristea

Fănuș Neagu, Jurnal cu fața ascunsă II, Editura MNLR, 2013, 358 pagini


Jurnalul lui Fănuș Neagu (e vorba de volumul al doilea, primul apărând în 2004) „pleacăˮ dintr-o provocare, dintr-un pariu cu sine, cu scrisul, cu viața. Scriitorul, aflat în pragul vârstei de 73 de ani, relateză el însuși împrejurările, în primele însemnări ale scrierii. Așadar, un „tânăr criticˮ (Răzvan Voncu) îl îndeamnă să dea o „urmareˮ romanului publicat în 2004, Asfințit de Europă, Răsărit de Asie, argumentând că acesta s-ar fi sfârșit „în coadă de peșteˮ. Ideea „prindeˮ și, ispitit de ea, Fănuș Neagu are sentimentul că pornește într-o bătălie decisivă, care pe care, sfidând, printr-o mobilizare de un fel aparte, stările negative prin care trece, stări, în aparență, întru totul neprielnice scrisului. Miza nu e atât cartea în sine, aceasta contează mai puțin, cât ideea de a mai putea lucra la o carte: „- Nepăsare. Mi-e sete de vin. Mă plictisesc. Întâi de mine însumi. Apoi de lume. Ce contează dacă voi izbuti? Și cu ce mă va disprețui viața dacă nu voi izbuti? Iluzii. Deșertăciuni. Dar plec la drum. Poți învinge și din plictiseală. Că nu folosește nimănui prea puțin interesează! Sunt scriitor. Viața m-a ales. Voi porni din nou să mă lupt cu mine însumi pentru cuvinte. Probabil că, refuzând, aș muri... − Încordare. Spaimă. Dispreț. Urlu. Pornescˮ.
Hotărârea de a reînnoda scrisul la roman se răsfrânge și asupra jurnalului, care, funcționând, în principal, ca un „carnet de routeˮ, va avea, și el, un al doilea volum. Iată, așadar, chiar de la început, o temă majoră, pe care jurnalul lui Fănuș Neagu o va ilustra, cu asupra de măsură și pe întregul său parcurs, de la prima însemnare, din ianuarie 2005, până la ultima, din 7 mai 2011, survenită cu aproximativ două săptămâni înainte de dispariția scriitorului: scrisul ca provocare, scrisul ca sfidare, scrisul ca ritual sacrificial („durerea pentru șlefuirea cuvintelor, suferința pentru idee și bucuria încântată de a povestiˮ). Lucrul la roman merge greu, cu întreruperi, lamentații, jurăminte, crize de creație, dar și cu chemări de cântece de sirenă („- Brusc, ideea de muncă mă părăsește. Pierd din viteză. M-a năpădit unul din momentele în care mi-ar face bine o porție de guvizi prăjiți și un pahar de vin alb. Sub un umbrar, la malul Măriiˮ, p. 13). Dincolo de fisurile mobilizării („De azi înainte s-a zis cu lenea. Pornesc la scrierea romanului cu toată hotărâreaˮ, p. 19), e de remarcat faptul că Fănuș Neagu, ca orice scriitor spontan, de imaginație și de cuvinte, crede, într-un mod aproape superstițios, în capacitatea frazelor de început de a declanșa procesul de creație („Adevărul e că tot timpul caut începuturi de romanˮ). În perioada lui suprarealistă, un Louis Aragon, de pildă, vorbea și el despre „forța antrenantăˮ a incipit-ului, a cărui logică de funcționare nu-i departe de dicteul automatic. Fănuș Neagu, altfel spus, se risipește, înainte de a așterne ceva concret pe hârtie, în lungi visătorii și jocuri fantasmatice, paliative de fapt ale scriiturii, înălțând, vorba lui Freud, castele în Spania. Îi „umblă prin capˮ imagini și fraze, tatonează, în vagul interior, „scene, personaje, replici, gesturi; tot felul de năzdrăvăniiˮ, se simte asaltat de „cuvinte aiureaˮ, schimbă și reschimbă titluri și subtitluri.
Nota din 29 martie 2005 aduce, totuși, o primă comunicare pozitivă: „- Am scris, în sfârșit, opt pagini din primul capitol. Urmează să le șlefuiescˮ. Totul pare, de-acum înainte, o muncă de rutină, ușor de îndeplinit, cu un termen ce se profilează a fi la îndemână („Trei-patru ore de lucru zilnic și într-un an cartea va fi gata. Nu-mi mai rămâne decât să mă rog de sănătateˮ). Dar tocmai starea sănătății devine în curând marea și grava problemă a scriitorului. Din iunie 2005 începe, așa cum notează, să colinde spitalele. Se succed, rând pe rând, ca într-un adevărat calvar, internări, diagnostice, operații, tratamente, insomnii, alternând cu momente de speranță și gânduri de refacere. În ziua de 5 octombrie 2007 este internat la Spitalul Elias (garsoniera 3, etajul II), pe care nu-l va mai părăsi, exceptând câteva intermitențe, până la sfârșitul vieții.
Astfel, dacă pentru mulți alți diariști jurnalul se constituie într-un spațiu al scriiturii de refugiu și intimitate, pentru Fănuș Neagu, jurnalul se transformă într-un loc unde se scriu boala și suferințele, într-o agendă a durerii. În același timp, obsesia revenirii la scris și ambiția teribilă, într-un fel mistică, de a termina cartea străbat aceste pagini ca un fir de apă într-un deșert. Este partea cea mai tulburătoare a acestui jurnal care se deschide spre zona întunecată a misterelor ființei și ale destinului ei, spre trupul vulnerabil și obscur, pe care îl locuim, cum frumos spune prozatorul, ca pe centrul lumii. Comentariul e aproape de prisos, nuditatea consemnării e evocativă de la sine: „- N-am mai notat nimic în jurnal de multă vreme; am făcut operație de colecist și m-am simțit, multe zile, f. obositˮ (2 oct. 2005, p. 95); „- Întreruperea lucrului − din pricina operației − mi-a îngreunat mâna. Scriu greu și neîmperecheat cu plăcerea. Rezultatele, firesc, scăzuteˮ (p. 96); „- Patru zile am fost internat la Elias cu edem pulmonar. Azi am ieșit. Stare generală acceptabilăˮ (p. 117); „- Am stat o săptămână internat la Spitalul Elias. Inima, când o apucă dorul de repetiții nebuneștiˮ (10 martie 2006, p. 143); „- N-am mai lucrat nimic. O boală bezmetică și spaima care-o însoțește m-au ținut departe de masa de scris. M-a bătut uneori gândul renunțării, pentru că, știu bine, centrul lumii este trupul în care locuim. Dar trebuie să revin la scris cu orice riscˮ (3 mai 2007, p. 211); „- Trecut prin operație grea. Acum mă simt mai bine, mulțumesc lui Dumnezeuˮ (2 august 2008, p. 224); „- Boala mă înjosește, mă umple cu gândire nevoiașă...ˮ (3 dec. 2008); „Aștept să intru în operație, a doua hernie de discˮ (12 ianuarie 2009); „- Dureri cumplite la piciorul stâng. Marți îmi vor face a treia operație la coloanăˮ (16 mai 2009, p. 253); „Sigur că mă colindă și pe mine − și mă cutremură − spaima de moarte. Dar refuz să vorbesc despre astaˮ (p. 254); „- Suferința dă petreceri destrăbălate în trupul meu. Nu sunt obligat să iau parte la ele, ci doar să le găzduiescˮ (p. 255); „- Sărbătoare neagră: se împlinesc doi ani de când zac în spitaleˮ (5 octombrie 2009); „- După ce-am suferit o operație la Spitalul militar central, m-am întors «acasă». Pentru că Eliasul mi-a devenit a doua casă. Mă simt vlăguit. Adăpostesc în mine doar suferință și chinul că nu pot scrieˮ (8 noiembrie 2009); „- Dureri aproape de neîmpăcat îmi colindă ființaˮ (p. 287); „Făcut citostaticeˮ (p. 287); „- Supărat și înfricoșat. RMN-ul făcut ieri îi înfricoșează pe medici. Metastazele osoase nu se prea astâmpără. De altminteri, de la o vreme, nu mai pot sta în șezut. Iar lungit pe spate nu pot scrie. E cumplit. Se încheagă în mine povești și nu le pot da expresie. Ceva mai dureros nu i se poate întâmpla unui om dăruit definitiv scrisuluiˮ (19 august 2010); „Dureri cumplite pornind de la coloană. Piciorul stâng mă sleiește de puteri. Mă rog lui Dumnezeu să pot depăși acest crâncen momentˮ (p. 339); „Mă simt, de la o vreme, cumplit de obosit. Resimt dureri mari în oase și la colon. Uneori mă domină nepermis de insistent spaima de moarte. Am și de ce să fiu speriat! În ultima vreme n-am mai putut lucraˮ (16 noiembrie 2010); „- De mai bine de trei ani zac pe un pat de spital, îndurând dureri insuportabile. Cât voi mai putea răbda?!ˮ (10 decembrie 2010); „Dureri, dureri, dureri. Parcă mi s-ar sparge oasele lumii în trupˮ (24 februarie 2011).
Fericirea (ce cuvânt mare în acest context!) e ceva care, cum știm, nu poate fi povestit. Și cu toate acestea, chiar în acest bilanț al suferinței, fericirea capătă, la Fănuș Neagu, o emoționantă concretețe familiară și familială, precum un „cevaˮ mic, dureros de normal, de la îndemână, absurd de aproape, dar pierdut, în același timp, în depărtări imense: „Să lucrez, să scriu. Iată visul meu cel mai curat! Fericirea e o chestiune simplă: să fiu acasă, cât de cât sănătos, cu Stela, Anita, Cornel, să citesc, să scriu, să schimb o vorbă cu prietenii, să primesc un telefon de la soră-mea Marcela. Atât, și se deschid în mine guri de rai...ˮ (p. 241).
Această agonie, între boală și posibilitatea/imposibilitatea de a scrie, nu epuizează conținutul jurnalului, care, potrivit autorului său, n-ar cuprinde altceva decât „simple însemnări de lucru, mărturisiri ale îndoielilor, expresii ale durerii, câteodată țipete înjunghiate, scurte îmbrățișări cu umbra lumii, răbufniri ale dragostei pe care o port pământului, vieții și limbii româneˮ (p. 211). Amănunțind lucrurile, s-ar putea adăuga că Fănuș Neagu se arată a fi un mare culegător și, deopotrivă, degustător de ziceri, de proverbe, de informații diverse, de extravaganțe și bârfe, găsind loc totodată, în însemnări, și pentru numeroase bruioane din proza la care trudește. Jurnalul, în genere (și cel semnat de Fănuș Neagu nu face excepție) e o „formăˮ extrem de primitoare, deschisă cam pentru orice fel de material. Întâlnim, de asemenea, un întins repertoriu de citate din cărți și autori diverși, care scoate în evidență un cititor pasionat, având la bord, cum el însuși apreciază, „lecturi intense din marii scriitori clasici și moderniˮ. În opinia autorului, rostul literaturii ar fi „să fascineze, să-ți umple inima, ca asfințitul soarelui Mareaˮ, drept care, primim, în acelși stil hedonistic, mărturisirea că „patima pentru lectură mă face la fel de fericit ca o sticlă de vin bunˮ (p. 164). Evocator, în multe din prozele sale, al stihiilor naturii (este, cred, un merit de căpătâi al scriitorului), Fănuș Neagu rămâne, chiar privind de la fereastra camerei de spital, un temperament sensibil la fenomenele meteorologice extreme (ninsoarea, viscolul, gerul) și la cadența momentelor zilei (diminețile sau asfințitul). Spectacolul viscolului, așa cum îl zugrăvește într-o notă, ține deopotrivă de descriere și de reverie, prelingându-se în imaginar: „- Viscolește. Privesc pe geam și mă pierd în tot ce am adunat mai frumos în mine din iernile de demult. E o eliberare a sufletului, o dezlănțuire în simțuri, o rară pornire spre urlet. Acum, să fii lup și să gonești prin viscol, înfometat și gata să rupi, să sfâșii, să simți și să trăiești sălbăticiaˮ (p. 141).
Cum se poate remarca și din acest citat, jurnalul lui Fănuș Neagu se întoarce de multe ori, rememorativ, cu fața spre trecut (să fie acesta „fața ascunsăˮ despre care vorbește titlul scrierii?). Explicații se pot găsi cu duiumul, plecând chiar de la constatarea că prezentul se arată, cel mai adesea, greu suportabil. Dar, dincolo de asta, așa cum scrie inspirat Fănuș Neagu, „nimic nu e mai pierdut ca trecutulˮ, mai ales când acesta e asociat unor paradisuri pierdute, precum copilăria și tinerețea. Regresiunea spre copilărie și spre locurile ei se dovedește astfel irepresibilă, de la primele însemnări din jurnal („- Ninge impulsiv și deviat. În clipa asta mă schimb într-un tânăr ștrengar, cu șepcuța întoarsă, gata s-o iau la picior pe doaga străziiˮ, p. 11) până la cele din ultimele pagini („Dumnezeule, minunată această cădere în copilărie!ˮ, p. 290; „Sunt iarăși copil și râd, se scutură în mine toți clopoțeii lumiiˮ, p. 352).
Unul din cele mai interesante aspecte ale jurnalului e legat de modul cum Fănuș Neagu se judecă pe sine ca scriitor, mai ales că spiritul critic s-ar părea că nu face însoțirea cea mai bună cu modul său de a fi. O remarcă scriitorul însuși, notând că, în cazul său, „luciditatea, care-i veghea interioară mereu la pândă, împrumută veșminte din apele verzi ale visuluiˮ. Dar, surpriză! Fănuș Neagu se consideră, cu justețe, un „orientalˮ, un „povestitor prin excelențăˮ, căci nu se poate obiectiva, nu se poate distanța de text, atras fiind de „acel ceva pervers din ambiguitatea cuvintelorˮ, un autor, în fine, baroc, adică explicit și explicativ, opus astfel simplității sugestive. Cu alte cuvinte, scriitorul explică, mai bine decât mulți dintre exegeții săi, de ce nu este și nu poate fi un romancier în înțelesul propriu-zis al termenului.
Ceea ce nu se poate explica rațional și rămâne, probabil, „fața ascunsăˮ a omului Fănuș Neagu e faptul cum un scriitor, de altminteri sensibil și înzestrat cu multe însușiri, a putut fi atât de mizerabil îndocrinat politicește încât să agreseze verbal, într-un mod inimaginabil, pe câțiva dintre colegii săi care n-au avut altă vină decât pe aceea să gândească altfel, altfel decât atacatorul. Mă întreb, n-ascund lucrurile, cu profundă tristețe.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul