Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aventură şi scenarii arhetipale

        Radu Voinescu

Nu e greu de înţeles de ce revolta echipajului de pe „Bounty” se numără printre acele subiecte care suscită mereu interesul, de ce s-au scris atâtea cărţi şi de ce s-au regizat vreo patru filme (fără a le socoti şi pe cele de animaţie) având în centrul evenimentele reale petrecute într-o perioadă sincronă cu Revoluţia franceză, ceea ce poate fi o simplă coincidenţă. Sau, întrucât, cum ştim, uneori epocile istorice au o vibraţie a lor, care predispune la anumite întâmplări şi fapte, ar putea fi la mijloc un fel de sindrom al acelor ani. Succesul în timp al poveştii se datorează evenimentelor ce par a se fi iscat într-un mod surprinzător din intersecţia istoriei reale cu un scenariu mitic-arhetipal.
Ipoteza se susţine dacă privim mai adânc în ţesătura întâmplărilor: o călătorie pe mări şi oceane spre ţinuturi îndepărtate, către un Paradis al Mărilor Sudului numit Tahiti, un căpitan de corabie excesiv de sever, crud uneori, comportându-se în dese cazuri ca un tiran (ceea ce era în ordinea lucrurilor în sistemul militar englez, marinăresc în special; să nu uităm, în aceeaşi ordine de idei, că numai de vreo două decenii în şcolile din Marea Britanie au fost desfiinţate pedepsele corporale), un secund, tânăr ofiţer, care se revoltă, fuga răsculaţilor conduşi de acesta către paradisul dorit, urmărirea rebelilor, judecarea celor care au putut fi prinşi, însoţirea tânărului ofiţer cu o femeie tahitiană, care îl urmează mai departe, către Pitcairn, o altă insulă din Pacific, menţionată eronat pe hărţi (şansa fugarilor) de către navigatorii dinainte, şi pe care o căutase fără rezultat legendarul căpitan Cook, moartea iniţiatorului revoltei, cel care a condus „micul popor” către noul liman, conducător ucis chiar de cei pe care îi adusese în noua patrie, întemeierea acolo a unei comunităţi noi, de către unul dintre răsculaţi, care îi uneşte pe toţi cei rămaşi şi pe urmaşii lor în jurul credinţei religioase (vocaţie pe care şi-o descoperă la faţa locului), folosindu-se de o Biblie rămasă de la căpitanul asupritor (Biblia respectivă există şi azi, păstrată cu grijă în muzeul local, după cum am putut vedea într-un documentar despre Insula Pitcairn, despre istoria începută cu debarcarea fugarilor însoţiţi de femei şi bărbaţi din Tahiti şi despre locuitorii ei actuali, urmaşi ai grupului de răzvrătiţi englezi şi ai polinezienilor).
Mai pe scurt, avem, întrepătrunse în această poveste reală, cel puţin trei motive arhetipale (despre al patrulea voi vorbi ceva mai târziu, dar mai sunt şi altele): revolta împotriva tatălui, căutarea Paradisului, întemeierea unui nou neam într-o nouă patrie. În acest scenariu sui-generis, căpitanul vasului, locotenentul William Bligh, secundul, Fletcher Christian, Maimiti, soţia lui tahitiană, dar şi alte câteva personaje, între care John Adams, devenit păstorul spiritual al noii comunităţi de pe Pitcairn, par întrupări în carne şi oase ale unor modele mitice.
Povestea a pasionat, de câteva generaţii, milioane de cititori sau de cinefili din toată lumea. Şi, date fiind elementele de mai sus, interesul este cât se poate de explicabil.
Născut la Piatra Neamţ, între munţi, dar având de mic în sânge morbul călătoriilor pe mare, citind la vremea potrivită tot ce se putea citi despre asta, de la Daniel Defoe şi Jules Verne la Robert Louis Stevenson, de la Joseph Conrad la Herman Melville şi de la Jean Bart la Radu Tudoran, încercând chiar să urmeze o carieră de ofiţer de marină, scop neatins, dar pentru care a făcut liceul militar de marină, Adrian G. Romila, cunoscut pentru activitatea sa de critic literar, este unul dintre aceia care au dezvoltat o pasiune durabilă pentru subiectul revoltei de pe „Bounty”.
A ieşit din aceasta o carte, un „roman de aventură”, cum spune în subtitlu, În drum spre sud (Editura Brumar, 2012): „Iată, deci, povestea mea şi AVENTURA. Să le numim prin convenţie, roman”. Când ia această istorie la modul personal, prin urmare, tânărul prozator nu şarjează prea mult, pentru că ea a putut să îi influenţeze viaţa, cel puţin o perioadă.
Text postmodern prin structura sa autoreferenţială, prin apelul la modele scripturale de secol optsprezece sau nouăsprezece (a se vedea limbajul lui Heywood, dar şi titlurile capitolelor), prin modalitatea de întreţesere a unor linii biografice disjuncte faţă de cea principală şi, nu în ultimul rând, prin pretextul cărţii găsite la un anticar deţinător de mari rarităţi, carte intitulată, chipurile, „The confession of Peter Heywood, The letters of one of the most famous naval officer, edited by Daniel Swift, The second edition,London: Printed for Royal Navy Academy, 1898ˮ. Binişor ticluit, deşi s-a recurs de atâtea ori la acest procedeu al cărţii fictive.
Scrisorile lui Heywood, condamnat la spânzurătoare şi apoi graţiat de regele Angliei, pentru a urma, ulterior, o carieră frumoasă în marină, constituie un bun pilon narativ. Adresate surorii sale, Hester (Nessy), unele în versuri, ele au mai fost întrebuinţate ca punct de plecare al unor naraţiuni despre odiseea vasului „Bounty” şi a răsculaţilor. Semnalez doar cea mai recentă apariţie: Innocent on the Bounty: The Court-Martial and Pardon of Midshipman Peter Heywood, in Letters, Peter Heywood & Nessy Heywood, Edited by Donald A. Maxton and Rolf E. Du Rietz (McFarland & Company, Inc., Jefferson, North Carolina, 2013). În fine, nu e atât de important; mofturi filologiceşti!
Important este că Adrian G. Romila a scris un roman bun, în care naraţiunea legată de propria copilărie, aceea privitoare la bunicul său, combatant la Cotul Donului, şi la jurnalul de front al acestuia, din care reproduce pagini întregi, ca şi aceea care redă atmosfera de la liceul militar de marină (nu lipsea mult şi ar fi putut face ceva memorabil din acest episod ce aminteşte de Oraşul şi câinii, a lui Vargas Llosa) sunt „înfăşurate” în jurul povestirilor din scrisorile fictive din ultimii ani de viaţă ale lui Peter Heywood, trimise de pe Insula Man (o licenţă, marinarul care avea cincisprezece ani când se îmbarcase pe nava lui Bligh s-a stins din viaţă la Londra, dar se născuse, într-adevăr, pe această insulă). Finalul, cunoscut şi el, chiar din cartea care a circulat şi la noi, a lui John Barrow, vorbeşte despre identificarea lui Fletcher Christian pe o stradă din Plymouth de către Peter Heywood, care a murit crezând că l-a văzut într-adevăr. Aici intervine al patrulea mit: cel al eroului crezut mort, dar care este văzut ulterior în diferite locuri. Şi iată de ce marile poveşti nu mor niciodată!
Nu pot să îmi dau seama dacă Adrian G. Romila va mai scrie proză sau acesta este, cum se mai întâmplă câteodată, momentul unic în care s-a descătuşat. Rezultatul spune, însă, că ar trebui să nu se oprească aici.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul