Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Unde nu este durere, nici întristare

        Felix Nicolau

Lemur (Cartea Românească) al Andrei Rotaru începe cu 75 de mg de nefiinţă „nu exişti, astăzi ţi-am spus; cred că eşti o întâmplare/ a stărilor mele psihice; nu râde, mâine suntem scindaţi,/ te iubesc, ştii uneori”. Apofatismul psihologizant, deşi jucăuş, generează o poezie de descântec şi ghioc a stărilor şi viziunilor interioare ce „seamănă cu un sindrom orgiastic-anxios”.
Construcţia poetică respectă ritmul viziunilor. De la texte lungi se trece urgent la notaţii de jurnal: „(ziua 1) m-a surprins în pat, cu bluza de pijama lărgită,/cu genunchii la gură”; „(ziua 2) nimic”. Sacadarea contrapunctată de mişcări largi, unduitoare iniţiază un dans complicat, cu infinite sugestii, aşa cum s-a întâmplat şi la lansarea volumului, când lectura a fost dublată de un dans misterios: „când se rătăcea simţea o întunecime/ care iradia dinspre cioturile sale:/ se prelingea cu bucăţi/ de ipsos rulate cu grijă pe bustul său./ când se mişca,/ îşi simţea articulaţiile fine. Un praf alb în aer,/ acoperindu-l treptat” (Tors unisex).
Dansul e o figură acvatică, graţioasă, în pofida formidabilei apăsări a apei: „în curând deasupra sa/ se aşternea un acoperiş masiv de trupuri/ se ridica,/ deodată cu ea îşi începea unduirile” (Păsări în cuşti).
Altă calitate de forţă a dansului este că poate imita, reda orice senzaţie, orice gândire. Posibilitatea ca zbaterea corpului să fie adevăratul limbaj universal, aşa cum la Nikos Kazantzakis Zorba reuşea să comunice cu un rus prin intermediul dansului, este aproape de probabilitate. Mişcarea gândită şi simţită nu numai traduce interioritatea, dar şi creează sens plus atmosferă: „te văd într-o lumină albastră ca şi cum ai aprins/ o lanternă sub ţesuturi./ stinge-o, e prea multă frică” (ziua 5).
Recapitulând creaṭia prin dans, Andra Rotaru înscenează o poetică cuplului. Forṭa ṣi energia se combină cu delicateṭea ṣi senzualitatea abia foṣnită: „ṣuvoaie de apă vin din toate părṭile,/ privesc acei ochi rotunzi. se revarsă fântânile/ cu var. aerul rece în pori, în globii oculari/ simt palma lui strângându-mi gâtul. apoi miṣcarea/ buzelor pe faṭa mea. recunosc apropierea asta” (ziua 6). Aṣa se face că Lemur conṭine o artă mai extravertită ṣi mai limpede decât cele anterioare ale poetei. Capacitatea de a te bucura de propria fiinṭă anunṭă maturitatea polivalentă.
Tot dansul e cel care atrage în fiinṭare inexistentul cu pleiada lui de posibilităṭi, conjugându-le în mod spectaculos. Deci coregrafia dezlănṭuie făpturile baroce ale visului ṣi le organizează: „visez des/ că el poartă tocuri,/ are toracele gol,/ tot ce este de atins/ e un mănunchi de cioturi/ împodobite ṣi chemate/ spre viaṭă de un trup inexistent” (Simulacru).
Prin ritual, realitatea ajunge poezie ṣi coṣmarul devine vis. Fără să înfrumuseṭeze fals ṣi în mod laṣ, poezia absoarbe grotescul, ameninṭătorul ṣi le proiectează ca frumos ciudat, inuman: „începuse să vorbească. Unghiile creṣteau din gingii,/ se desfăceau precum plantele ornamentale/ peste obraji./ [...]/ întreg corpul era părtaṣ la ritualuri: găsise ceva/ numai al său. pornite direct din carne, hrubele./ ṭesutul simṭea, nervurile săpau canale freatice/ smalṭul a umplut împrejurimile” (Perfectul pustiu).
După ce concavităṭile au fost răsturnate în convexităṭi, al doilea ciclu, Astfel începe, reformulează povestirea creaṭiei în termenii confruntării dintre fluid ṣi corporalul încă dur, incomplet descompus. Dizolvarea materiei e un proces hidos, dar starea fluidă este, apoi, de o eleganṭă supremă: „întrezărea suprafeṭele fluide/ ṣi alternanṭa nefirească/ a întinderilor: păreau uṣor de atins; alte vieṭuitoare se ridică din aceeaṣi apă,/ pornesc; pământurile împresurate/ de conglomerate de carne; mirosul fetid/ al organelor ṭinute prea mult” (Cuṣti).
Corporalul, însă, înseamnă ṣi prizonierat, dar ṣi bucuria vieṭii, a tresăririi neintimidate. Ciclurile fluidităṭii se întrepătrund cu cele ale solidificării: „când are trup/ ar vrea să se miṣte, oricare dintre vieṭuitoarele/ dimprejur ṣi neformate încă,/ să respire o dată cu el” (Puterea). La fel ca în ṣtiinṭa complexităṭii, dansul se află în căutarea firescului pierdut – ceea ce echivalează cu o figuraṭie asimetrică. Numai mentalul uman impune reprezentări simetrice: „pământ pe pământ, vietate pe vietate,/ dintr-un trup asimetric” (Întârziere).
Ritmul, aṣadar, nu este unul evident, în măsura în care este autentic. Toate dansurile de distracṭie ori de spectacol nu sunt decât ritmuri superficiale ce nu se constituie vreodată în ritual. Adevăratul dans este o formă de explorare, de decorporalizare a corporalului: „a fost astfel. ore întregi în care nimic/ nu se întâmpla: el îṣi ridica braṭele,/ apoi le aṣeza în jurul trunchiului,/ se legăna ṣi-l atingea.// eu repetam,// genunchii loveau gratiile unei cuṣti” (Crevase).
Metafora adevăratului dans ar putea fi lemurul însuṣi, fiinṭă aproape imponderabilă, delicată, dar îmbibată de un miros pestilenṭial emanat de o glandă cu rol de creṣtere a atractivităṭii masculului faṭă de femelă. De aceea ṣi impresia de dezordine caraghioasă pe care o transmite adesea dansul contemporan. Efectul terapeutic al dizarmoniei sincretice – gesturi, priviri, sunete, lumini, mirosuri – este cel puṭin la fel de intens ca cel provocat de contemplarea unui păianjen în vibraṭie pe pânza întinsă între jardiniere suspendate.
Toate aceste aspecte sunt tot atâtea motive să nu credem pe cuvânt toate furiile poetice: „nu există nici un pic de armonie./ mici broboane albe se strâng în jurul gurii” (îmi izbesc degetele de pereṭi, de trepte, de masă). Fără dizarmonie am fi în regatul sfinṭilor, unde nu mai este nevoie de artă. cinefil

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul