Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Parfumul rodiilor

        Andrea Hedeș

„Orice creație se naște dintr-un plâns și dintr-o tăcere”, afirma Constantin Noica în comentariul său la basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Acest plâns și această tăcere, frământate, alcătuiesc un întreg, un rotund. Călugărul negru este un astfel de roman, alcătuit din însemnele însingurării, plânsului și tăcerii, cu o rotunjime aparte, aceea a rodiilor. Un roman rotund și viu, în culoarea atrăgătoare a obrajilor rodiei, având ceva din parfumul depărtărilor ce provoacă visarea, din exotismul straniu și apetisant, din senzualitatea robustă a fructului. Un roman cu o coajă tare, netedă, lucioasă, ce oferă călătorului flămând învelișu-i exoteric, dar care se deschide și se oferă unui gourmet rafinat, după cum „îl obligă” numele-i latin, „pomus granatus”, cu o mie și una de mirabile semințe de adevăr întemeietor, sacru sau profan, medicinal și erotic, religios, creștin sau păgân, emblemă și simbol.
Romanul Călugărul negru are ceva din opulența, voluptatea, ornamentația, fastul baroc, dar și echilibrul și meditația vibrantă a acordurilor de orgă. Un „concerto grosso” în care materialul este plasat între un mic grup de soliști – să-i spunem „Cel cu Multe Nume” a.k.a. Oskar Omer („Oscar” însemnând „sulița lui Dumnezeu”, dar și „iubitorul de cerbi”, iar motivul cerbului răsare deseori în pânza romanului, iar „Omer” fiind o veche unitate de măsură în care se realiza ofranda către Dumnezeul lui Israel și care este o continuă amintire a manei cerești revărsate asupra poporului ales, în timpul exodului) și ai săi „companeros” − și orchestra mare, reprezentată prin multitudinea de personaje, fațete ale aceluiași diamant, Lumea, alternând părțile rapide și lente ale „concerto da chiessa” (concert de biserică, prezent în roman cu înțelesul său de sacru, de transcendent), cu preludiul, formele de dans populare, caracterul de suită ale „concerto da camera”. Pare un concert compus de Cronos însuși, iar în faldurile sale se prind, sunt absorbiți, se pierd personaje și cititor, pendulând de o parte și de alta a graniței fluide, permisive dintre ficțiune și realitate, dintre literatură și viață, visând și „dansând pe muzica timpului”... Timpul ca personaj acționează în tandem, potențând în același timp personajul uman al romanului, un Ianus cu două nume, deci cu două chipuri gemene, fiecare privind și păzind un prag, o poartă, un cer, fiecare urmând un alt destin, privind spre un alt timp.
Spre care timp privește Ianus atunci, deoarece el, timpul, în cele trei ipostaze ale sale, nemilos măcinate, scapă vederii? Poate spre un timp altul decât cel profan, un timp sacru al cărui cer, personajul romanului, Oskar Omer, un alt fel de Făt-Frumos, pornit într-o călătorie ontologică, inițiatică, având valoare de anamnesis, deținător al cheii de aur, îl poate deschide prin intuiția, inspirația artistului, creatorului, alesului, permițând saltul din condiția de naufragiat în aceea de restaurator al ordinii, al echilibrului lumii, „o dată la o mie de ani”, sub înfățișarea Călugărului Negru, etern peregrin. Este o căutare a „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, Oskar Omer purtând cu sine „șifonierul cu tinerețe”, însă o tinerețe maculată de lacrima lumii, iar tinerețea și făr’ de moartea sugerate sunt apanajul creației, respectiv al creatorului de geniu, al Alesului. Este și o căutare a unei frumoase, înalte, sacre nebunii și a unei iubiri care urcă treptele de la Eros la Philia, de la Storge la Agape, o dată cu asumarea rolului de Călugăr Negru, un Maestru și Margareta sa în cheie inversă. Este un vals al celor două personaje principale: Timpul polimorf și Păzitorul Porților sale. Este un amplu basm, repus în scenă, repovestit într-un timp în afara timpului, o realitate eternă, magică, cea în care se (pe)trec „poveștile”. Făt-Frumosul ușor atipic al celei de față pornește pe propriu-i drum inițiatic al căutării Graalului (căutare de sine, căutare de sens, căutare de tinerețe fără bătrânețe și de viață fără de moarte), un drum ce ajunge până la Marea cea Neagră, șerpuind printre personaje de carnaval.
Ca în toate poveștile, el, Alesul, va păși, în cele din urmă, pe celălalt tărâm, locul magic unde are loc întâlnirea cu sine, inițierea. Un proces delicat și dificil, parcurs în pași mici, „sondările” codrului, cartografierea muntelui fiind tot atâtea exerciții ale cunoașterii de sine. Parcursul este anevoios, solitar și nu lipsit de pericole, reprezentate de tot atâția iepuri venind dinspre și înspre Valea Plângerii (vânătoarea, oamenii pisică, frații buzești), dar susținut de „zânele” preschimbate în „companeros”, care asigură mesele îmbelșugate, ca-n povești, desigur, o hrană spirituală. Va trece Oskar Omer testul suprem, întâlnirea și identificarea cu misteriosul Călugăr Negru, sau va aluneca pentru totdeauna în Valea Umbrei?
De altfel, întregul roman stă sub semnul gemelar: activ – pasiv, lumină – întuneric, lucid – oniric, real – imaginar, sacru − profan, iar șirul corespondențelor ar putea continua. Este aici o îngemănare a două emisfere, precum chipul văzut și chipul nevăzut al lunii, o emisferă de lumină, o emisferă de întuneric, niciodată pure, fiecare conținând „in nuce” umbra celuilalt chip, după anticul principiu al lui yin și yang, în fapt, povestea vieții: astfel, eroul de basm îl are drept corespondent pe Oskar Omer, Ioana pe Sevghin, Organizația Secretă Casa Esterei își are contraponderea ei masculină, fantomaticii migratori pe la fel de fantomaticul și rătăcitorul Călugăr Negru, zilelor anoste le sunt opuse zilele excepționale ale Carnavalului, chiar cele două părți ale romanului sunt o astfel de opoziție perfectă: Sărbătorii Călăului și ideii de lume/viață ca scenă i se întoarce în oglindă asceza Călugărului Negru și ieșirea din lume.
Romanul creionează o realitate întoarsă, o lume fără Axis Mundi, o corabie a nebunilor aflată în derivă pe apele nervoase ale unui timp decăzut, dar exaltat în zilele Carnavalului, nu întâmplător sărbătoarea fiind „o formă de re-prezentare, un discurs al puterii despre ea însăși”, un timp în care se reiterează gândirea magică, dar se și practică exercițiul „de eliberare de sub presiunea constrângerilor naturale, sociale (...), ocazia trăirii unor atavisme”*, aceste zile ale Carnavalului sau „dies festus” cu rol de exorcizare a neliniștilor, amenințărilor, obsesiilor sub semnul paroxismului social, al exceselor, termenul „sărbătoare” avându-și originea în latinescul „ferire” − a frapa**.
O intrigă polițistă desfășurată în Grădina deliciilor, basm depănat în Curtea Miracolelor, lume dincolo de oglinda minții, labirint spre a cărui ieșire ne călăuzește parfumul rodiilor, ducându-ne și mai departe în paradisul-bibliotecă sau, cine știe, poate chiar „într-una din stelele Crucii Sudului”.


*Prof. dr. Toader Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor moderne, 1680-1800, Societăți rurale și mentalități colective, Ed. Dacia, 2001.
**Prof. dr. Simona Nicoară, Mentalități colective. Imaginar social, curs.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul