Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O coborâre in infern

        Adela Vlad

În cartea lui lui Adrian Alui Gheorghe, Urma (Cartea Românească, 2013), recunoşti spaţiul concentraţionar descris în memoriile Lenei Constante şi ale Oanei Orlea. Sentimentul de verosimil e izbitor până la limita suportabilităţii. Regimul politicilor din închisorile comuniste ale anilor ’50-’60 stă mărturie pentru legitimitatea unui „sistem pus în slujba omului”.
Romanul are un filon detectivistic: în noiembrie 1960, comandantul penitenciarului din Aiud, Geangu, împreună cu gardienii trebuie să descopere cui aparţin nişte urme lăsate în zăpadă, urme care traversează curtea închisorii dinspre gard înspre pavilionul deţinuţilor, adică dinspre exterior spre interior. „Ancheta”, procedeu tipic romanului poliţist, constă aici în tortura suplimentară la care sunt supuşi deţinuţii pentru a mărturisi cine este „vinovatul”. Trupurile lor sunt degradate − schingiuiţi, înfometaţi −, iar tortura psihică urmăreşte să îi depersonalizeze complet: „acest nu, repetat, era resimţit de acea adunătură ca o lovitură de ciocan aplicată în creştetul capului”.
Tactica demascării merge de la ademenire la ameninţare. Geangu, depăşit evident de turnura evenimentelor, caută într-unul dintre deţinuţi (un intelectual veritabil din vechiul „regim”) un aliat. Ca şi cum l-ar ruga să descifreze împreună un mister de a cărui rezolvare ar depinde binele tuturor. Scriitorul surprinde cu fineţe psihologia torţionarului, disponibilitatea lui de „a ierta” deţinutul care ar admite că urmele îi aparţin, fapt care nu e efectul unei generozităţi pasagere, ci pur şi simplu al oboselii de a căuta un vinovat. Lehamitea de a schingiui, de a face rău, îl umanizează întrucâtva.
Coordonatele acestui univers sunt ura şi teroarea. Frica se propagă în cercuri concentrice, nimeni nu i se poate sustrage: de la deţinuţi la gardian, la şeful închisorii, fiecare se teme de cineva. A inspira teamă e un fapt care produce jubilaţie, un spasm de voluptate... liniştitor, întrucât oferă garanţia puterii.
Geangu nu e ferit nici el de spaimă, într-un fel, trăieşte şi el, ca deţinuţii, în acelaşi univers al terorii: „ca un şoarece în cuşcă, sub un fascicul de raze”. Subalternul său direct, omul lui de nădejde, Hegheduş, ar putea fi, în fond, un delator. Mustea, comandantul adjunct al penitenciarului, se întreabă dacă nu cumva urmele lăsate pe zăpadă nu sunt o capcană pentru a i se verifica „vigilenţa”. „Vigilenţa” devine, de altfel, cuvântul de ordine al noului sistem.
Securitatea funcţionează ca un imens panopticon, în care toată lumea se simte supravegheată, chiar şi fără a fi efectiv.
Răspunsurile pe care le primesc gardienii la interogatorii sunt de un umor involuntar: urmele ar aparţine Maicii Domnului, unui sfânt, unei fantome etc. Este remarcabil felul în care scriitorul creează efecte comice într-un roman cu o miză gravă şi un univers tenebros.
Momentul în care acţiunea virează înspre fantastic este acela în care, la interogatoriu, deţinutul Gurii Lovin, artist iluzionist „în civilie”, săvârşeşte nişte numere de magie: transformă apa în votcă, descuie uşa de la camera de anchetă fără să atingă cheia etc. Psihologia lui Geangu este extrem de plauzibilă: când îşi dă seama că deţinutul ar putea reprezenta ieşirea din impas, cheia anchetei, asumându-şi, aşadar, urmele misterioase, comandantul are faţă de el dintr-o dată o atitudine protectoare, fraternă chiar. Solidaritatea victimă-călău oferă o imagine de un simbolism grotesc.
Tortura cunoaşte forme variate: gardianul Cocoţoi are ingeniozitatea de a o transforma într-un spectacol. Numele îi provine de la un joc (cocoţoi) pe care îl jucase pe spinările unor deţinuţi aliniaţi cu burţile pe ciment, riscând să le rupă coloana vertebrală. Torţionarii ar putea fi încadraţi în categoria slujbaşilor mărunţi, cu origini modeste şi nume ridicole, dacă nu ar fi zelul lor în a provoca suferinţa semenilor.
Ceea ce impresionează e efortul deţinuţilor de a-şi cuceri o aparenţă de normalitate prin racordarea la o rutină calmă: „O oarecare intimitate tihnită se simţea în atmosfera aceea de iad, dar, acolo unde regulile se respectă, chiar şi cel mai rău lucru are un aer suportabil”. Întocmai ca Ivan Denisovici care, făcându-şi bilanţul la sfârşitul unei zile petrecute în lagăr (când reuşise să şterpelească un terci, nu i se găsise lama la percheziţie etc.), socoteşte că ziua a fost „aproape fericită”. Este interesant de urmărit felul în care fiecare deţinut îşi construieşte evadarea: prin rugăciune, mortificare sau derularea în minte a unei biografii paralele care se substituie vieţii din închisoare.
Misterul urmelor nu se lasă elucidat, ele apar chiar şi după ce conducerea penitenciarului a fost destituită şi deţinuţii schingiuiţi cu asupra de măsură. Sorgintea lor necunoscută îi înnebuneşte pe securişti, nu atât din cauza pericolului propriu-zis pe care îl reprezintă, ci pentru că se văd puşi înaintea unei situaţii pe care nu o pot controla, iar controlul reprezintă garanţia puterii.
Scriitorul nu intervine, brutal, în propria poveste. Nu clasifică, nu etichetează, nu scrie un roman politic. Recurge la un pretext („urma”), pentru a păşi într-un univers al damnaţilor, care, torţionari şi victime deopotrivă, nu-şi găsesc salvarea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul