Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gheorghe Crăciun - De la idealizare la dezvrăjire

        Geo Vasile

Protagonistul romanului ce vede lumina tiparului postum, Femei albastre (Polirom, 2013, 262 p., o ediţie îngrijită admirabil de Carmen Muşat), semnat de regretatul prozator, eseist şi profesor universitar Gheorghe Crăciun (1950-2007), este chiar naratorul-personaj fără nume, a cărui identitate are totuşi relevante puncte de contact cu autorul şi teoreticianul literar. Îi recunoaştem forsforescenta, versatila, proteica, profund analitica, oximoronica şi culta scriitură, măestria descrierilor şi a monologului îngropat, temele-obsesii ale romanelor antume, arta narativă a unui poet cu nostalgia ficţiunii (precum Mircea Ivănescu).
Iată în ce fel îşi definea, într-un mai vechi interviu (reprodus în iluminantul studiu-prefaţă semnat de amintita C.M.), intenţiile de a-şi cuceri publicul: „În ceea ce-l priveşte pe cititor, important nu mi se pare să-i spui o poveste care să-l ţină cu sufletul la gură – ci să-l copleşeşti cu intermitenţele şi detaliile nevăzute ale existenţei, să-i arăţi neobişnuitul din obişnuit, prospeţimea a ceea ce pare banal, caracterul hipnotic al stărilor diurne, infinita metafizică a gesturilor şi senzaţiilor celor mai mărunte. Femei albastre nu se îndepărtează în niciun fel de aceste deziderate, în ciuda scenariului său epic destul de spectaculos”.
Aşadar, înţelegem că romanul trebuie citit în cheie cinematografică, oricum a artelor vizuale, fiind el în fapt un colaj alert de instantanee, secvenţe, dosare de existenţă, fişe caracterologice, conexiuni între roluri de film jucate, de pildă, de Nicole Kidman: Virginia Woolf în The Hours sau Ada Monroe în Cold Mountain, şi roluri jucate de personajele cărţii, dintre care se detaşează complicata, placid-tenebroasa şi totodată fermecătoarea Ada Comenschi. Celebra actriţă cu ochi albaştri şi carnaţia ivorie, deţinătoare, printre altele, a unui Premiu Oscar, devine treptat personaj în provocatorul roman al lui Gheorghe Crăciun, ce-i consacră pagini unice, dând o supremă probă de cinefil, cineast, cronicar de artă, portretist al senzaţiilor, anatomist, fizionomist, psihanalist etc.
Dacă frumoasa actriţă ar fi informată asupra existenţei ei în formă de imagine recurent-fabulatorie şi punct de referinţă, statică sau în mişcare, suntem convinşi că n-ar ezita să sponsorizeze traducerea în limba engleză şi publicarea cărţii prozatorului român simultan în Statele Unite, Australia şi Marea Britanie.
Femei albastre este o proustiană summa erotica de intermitenţe ale inimii, ale simţurilor şi limbajului (a se vedea subtitlul amfiguric, sensi blu, care poate fi tradus şi prin preferinţe senzoriale pentru culoarea albastru, culoarea visului şi a reveriei, nu-i aşa, de la Eminescu la Kandinsky, consacrată mondial de poezie, pictură, muzică etc.). Iată ce spune Ondina, prietena statornică a naratorului în această privinţă: „albastrul e o culoare liniştitoare, calmă, echilibrată, omogenă, profundă, imaterială (...) o acumulare de vid de apă şi de vid de aer, un rezultat al transparenţei cristalului, o culoare rece şi pură care despovărează formele, le desfoliază şi le desface din chingi”.
Romanul, în toate cele trei părţi ale sale, transcrie necontenit ca un aparat de filmat pe mai multe planuri, interioare şi exterioare, locuri, stări, etape ale vieţii, întâlniri ale naratorului cu personajele conexe (Dani Carada, transfugul Roland, Marvin Leach, Dorin etc.), bărbaţi, dar mai ales femei, pe fundalul unei istorii maştere, a decesului României socialiste şi a naşterii cu forcepsul a celei capitaliste: nu lipseşte, evident, relatarea mineriadei din 13-15 iunie nouăzeci, cu silniciile, atrocităţile şi chiar morţii ei.
Primele scene ne familiarizeză cu viaţa profesională a eroului într-un cabinet privat de avocatură condus de un oarecare Alain, dar şi cu relaţia sa cvasi maritală cu tânără, frumoasa jurnalistă, iertător-materna Ondina. Protagonistul, un Don Juan (ce deţine totuşi o semnificativă transcendenţă morală) dublat de un Don Quijote în perpetuă expediţie erotică, cum bine spune C.M., evadase după ani de uzură şi varii experienţe intelectuale, dar mai ales amoroase cu Ada, Adriana, Viky etc., tot atâtea tentative de cunoaştere de sine şi mântuire, în Austria, în localitatea Welk, spre a se documenta în biblioteca unui institut pentru teza de doctorat. Juristul nostru nu-şi ascunde veleităţile de scriitor şi nici autismul melancolic de care suferă şi care îl ajută să decoleze în ficţiune, date fiind calităţile lui unice de senzor al istoriei intime, al unor istorii individuale, dar şi al gândirii şi comportamentului unor mari colectivităţi. Conştientizează schimbările survenite în România în plan social, sociologic, moral şi psihic şi nu pierde prilejul de a se autoflagela pentru pasivitatea resemnată dovedită în vremea regimului dictatorial.
Un outsider, am zice, de sorginte camilpetresciană, ce se mărturiseşte lumii, asumându-şi ereziile şi păcatele proprii, neuitând să decripteaze, în cheia tranzitivităţii şi totodată a reflexivităţii, colegii şi colegele de institut, profesorii, feluritele personaje cu care se relaţionează în ţară şi în străinătate, un cocteil ce devine în chip alchimic o viziune despre lume şi viaţă. După toate aparenţele, eroul nostru, încă tânăr, părăsit brusc după câţiva ani de soţie, se arată mereu disponibil ca amant, fie în ipostaza de vânător anxios, pervers, egoist, calin, fie în cea de estet animat de un amuzament superior, pentru episoade erotice pasagere, mai lungi sau mai scurte.
După toate aparenţele, protagonistul era nu doar fascinat, ci şi intrigat de misterul feminin (un veritabil palimpsest din care ieşeau la lumină simultan sau succesiv Salomeea, Dalila, Sapho, Isolda, Cătălina, Emma Bovary ş.a.m.d.). Acest mister al feminităţii (menite, nu-i aşa, să îmbogăţească înţelegerea lumii) şi explorarea lui în toate detaliile şi nuanţele ce includ intimitatea anatomică, psihică, etică reprezintă performanţa, dar şi crucea autorului Gheorghe Crăciun. Adevărul este că romanul colcăie de erotism, de scene şi episoade de voyeurism şi acuplare ca sport extrem, din care nu lipsesc detaliile şi semiologia seducţiei, de la acel tainic innamoramento la provocarea insidioasă, hormonală, de la descrierea organelor genitale, felaţia şi cunnilingus-ul y compris la actul sexual şi ideea că erosul nu exclude crima.
Alături de protagonist, se conturează memorabil Theacher, profesorul de drept internaţional, devenit consilierul firmei, bărbatul irezistibil cu aer de vedetă de care se va îndrăgosti încă din studenţie Ada, ceea ce n-o împiedică, în numele aceluiaşi mister feminin, să se dăruiască intermitent şi eroului nostru; la polul opus acestuia, caracterologic vorbind, se află zeflemistul, misoginul, sarcasticul Alain, divorţat de trei ori, suferind de singurătate, mai nou îndrăgostit fără speranţă de Ada şi care se va mulţumi, în cele din urmă, cu Adriana, pe care o va lua de soţie, stabilindu-se în insula Capri. Un evazionism, am zice, al unei lumi frivole în cosumism, disimulare şi fornicaţie ca ultimă plajă.
Fapt e că există o evoluţie în comportamentul protagonistului faţă de femei din clipa în care a avut şansa iubirii şi bucuriei calme dăruite de Ondina. În fine, actul sexual cu aceasta i se pare de o inocenţă şi naturaleţe edenică, hierogamie, ce mai! Cu toate acestea, naratorul nu scapă de năravul poligamiei, dar se vindecă de mania idealizării femeilor, de infantilismul cu care „privirea mea se grăbea să împingă sub pielea lor seringi întregi de metafizică. Mereu mă temeam să nu le simplific ca fiinţe”. Până şi Nicole Kidman, femeia de celuloid, al cărei costum de epocă în Cold Mountain are culoarea florilor de genţiană, ca şi rochia Adei, devine „o femeie reală, posibilă doar în film, în veci inabordabilă”. Autoportretele ce abundă în roman lasă când şi când să se vadă şi figura, şi caracterul autorului, înainte şi după decembrie optzeci şi nouă, autoreferenţialitatea făcând parte din recuzita postmodernismului.
În timp ce toate personajele se transformau după Revoluţie, naratorul nu voia acest lucru, în schimb „voiam să mă răzbun pe mine. Voiam să mă pedepsesc. Voiam să-mi încerc puterea de rezistenţă. Voiam să mă gândesc în secret la Nicole Kidman. Voiam să nu-mi pese şi nu reuşeam. Eu trăiam totul ca pe o halucinaţie, ca pe un vis palpitant în care nu mai există rău şi bine, azi şi mâine, căldură şi frig, eu priveam totul ca pe un vis monstruos, seducător şi atroce, în care nu mai exişti decât tu”.
Spre deosebire de Alain, cel mult prea slobod la gură şi pentru care femeile sunt nişte obiecte ale dorinţei, protagonistul este un estet al erosului, inclusiv al acelui body language. Autorul receptează şi zugrăveşte realitatea personajelor apelând când la o tehnică pointilistă, când la una constructiv-deconstructivă ce include şi demontarea ideilor primite de-a gata, un exemplu din multele ce pot fi citate fiind portretul făcut lui Teacher (ca profesor la catedră, dar şi în ipostazele sale oculte), personaj ce va dispărea din Bruxelles, unde are un job care îi permite accesul la absorbţia de fonduri europene. Posibil că nu rezistase să şi le treacă în conturi personale.
În privinţa esteticii romanului românesc, Gheorghe Crăciun refuză să devină „o piesă de muzeu ca Breban sau Buzura” (p. 153), şi nu agreează „sporovăiala mioritică” încă de succes. Riscă, aşadar, să scrie o proză fără subiecte, deci neinteresantă. Desigur, Gheorghe Crăciun a fost unul dintre scriitorii cei mai conştienţi de valoarea lor, permiţându-şi să lanseze o nouă scriitură, un nou fel de a face roman, abordând la modul superior eseistic moravurile, climatele, personajele.
Dacă ar fi să-i găsim un termen de comparaţie, ne vine-n minte maghiarul Pčter Esterházy, deja o multipremiată somitate europeană, şi romanul său O femeie. Ca şi acesta, Gheorghe Crăciun este un designer şi un investigator al universului feminin, al frumuseţii femeii, nemuritoare şi totodată supuse caducităţii; imaginile sale, tot atâtea eşantioane de opera aperta, izbutesc să reprezinte şi să interpreteze esenţial şi infinitezimal personajele feminine (această colecţie la purtător!), ca şi cum ar vrea să le spulbere misterul şi să se lecuiască de legendara lor provocare, fără să reuşească, bineînţeles (dovadă e că naratorul proiectează ca epilog al romanului său neterminat căsătoria lui cu Ada). Gheorghe Crăciun a revizitat un mit şi un mister, în dublul limbaj al postmodernismului, al adoraţiei şi desacralizării, sporindu-i taina.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul