Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Grandoarea unei viziuni: „orbitor. aripa stângă”

        Ioan Groşan

Numele lui Mircea Cărtărescu acţionează asemenea hârtiei de turnesol. La auzul lui, unii se inflamează de-a dreptul, devin irascibili, zeflemitori, negând total scrisul autorului Levantului; alţii – e drept, mai puţini – sunt admiratori fideli, necondiţionaţi. La situaţia asta au contribuit mai mulţi factori: şi unele opinii politice ale lui M.C., şi succesul incontestabil de librărie al cărţilor (dublat de avalanşa de traduceri din străinătate, totdeauna stârnitor de mari invidii), şi un anume radicalism al rarelor, dar puternicelor sale apariţii publice. Însă am vaga impresie că aceia care-l contestă nu prea i-au citit opera literară propriu-zisă, luându-se strict după ce-a zis Cărtărescu în cutare sau cutare ocazie, în intervenţiile, rubricile sale jurnalistice.
În ceea ce mă priveşte, deşi nu sunt de acord în totalitate cu unele dintre părerile lui – cum să le zic? – cetăţeneşti (şi e firesc să fie aşa), am decis să văd dacă, de pildă, Orbitor. Aripa stângă, care mi-a produs o puternică impresie la prima lectură, rezistă în timpul scurs de-atunci, din 1996 şi până acum – cel puţin în viziunea mea despre epică.
Şi rezistă. Rezistă al naibii de bine, o spun cu mâna pe inimă.
Una din cheile (una din multiplele chei) cu care poate fi deschisă şi-n care poate fi interpretată cartea se află chiar la prima pagină a ei: „Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei” (s.m., I.G.). Această relaţie, între privitor şi imaginea sa reflectată în diverse medii, din diverse perspective şi la diverse vârste şi adâncimi (unele insondabile) constituie geometria variabilă pe care se construieşte proza lui Cărtărescu. Un uriaş ego, splendid expandat epic, ne provoacă să-l însoţim aproape în fiecare capitol. Întreg universul este adus la picioarele personajului-narator, pus să-şi dezvăluie misterele şi, în ultimă instanţă, să-i cauţioneze fiinţa. Chiar şi pasaje aşa-zis obiective, de pură descripţie, cum e cel al bătăliei apocaliptice dintre morţii ieşiţi din mormintele unui sat bulgăresc, sprijiniţi de demonii adâncurilor, şi îngerii Domnului ce-i apără pe sătenii rămaşi în viaţă, bătălie urmată de bejenia peste Dunăre, în Muntenia, a întregului sat, se încheie, pasajele respective, într-un racursi tulburător: „Primii Badislavi strămutaţi în Muntenia şi deveniţi, peste un sfert de veac, regăţeni, aveau să trăiască, să plodească, să-şi uite limba şi s-o-nveţe pe-a celor din jur, să-şi întindă pământurile, să-şi bea minţile la bodega apărută curând în inima satului, loc de-nchinăciune pentru Diavol, frăţânele Domnului – cum ziceau credinţele lor cele mai vechi –, să se omoare cu aracii de la roşii pentru vreo muiere, să-şi vegheze bătrânii agonici ca să nu moară fără lumânare, să privească spre cer după norii de ploaie, fără să bănuiască vreo clipă că, de fapt, nu-şi ridicaseră casele, nu araseră şi nu semănaseră decât pe un petec cenuşiu din lobul parietal drept al unui strănepot, şi că toată existenţa şi strădania lor în lume era la fel de trecătoare şi iluzorie ca şi fragmentul de anatomie al minţii care-i visa” (s.m., I.G.). „Totul există – ar putea spune Cărtărescu, parafrazându-l pe Mallarmé – pentru a sfârşi într-o carte: cartea mea, Orbitor. Aripa stângă”. (Apropo de acest extraordinar capitol „armaghedonic”: e aici o impecabilă ştiinţă a amănuntului şi-a sinonimiei, a unghiurilor de „filmare”, a gros-planurilor şi panoramării, iar un grămătic sârguincios într-ale morfologiei ar avea ce studia, nu glumă!...)
Există, pe de o parte, o explorare a corpului uman în toate ungherele sale, o epică a anatomiei fiinţei cum eu n-am mai întâlnit în literatura noastră; pe de alta, cunosc puţini scriitori români care pot să facă atât de firesc trecerea din real în fantastic, din banal în mirific sau terifiant, din carnaţia cea mai joasă în spiritualitate pură. O simplă „deşurubare” a soclului unei statui, de exemplu, îl poartă pe un soi de lustragiu al unor monumente de piatră în subteranele şi catacombele fantasmagorice ale Bucureştiului, descrise cu o minuţie de bijutier parcă înspăimântat de propria-i lucrare. Bucureştiul este Macondo-ul lui Cărtărescu sau tărâmul spectral din Dare de seamă pentru orbi; oraş deopotrivă mizer şi misterios, mahala cu virtuţi celeste, Sodomă salvată de explozia poveştilor sale.
Iar peste întregul text se încheagă, emanând suveran din el, emoţionantul portret al Mamei. Fie din amintirile directe ale personajului-narator, fie prin transfigurarea lui în personajul emblematic Maria, unul din cele mai izbutite „feminine” din proza noastră postbelică.
Am gustat mai puţin paginile „americane”, cele în care e relatată povestea negrului Cedric din New-Orleans şi-n care fantasticul proliferează, canceros, el singur; însă ele nu impietează asupra grandorii viziunii din Orbitor. Aripa stângă, pilon al unei construcţii romaneşti care – e opinia mea – va rezista mult şi bine cât timp va exista literatura română.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul