Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Scrisul ca edificare de sine

        Simona-Grazia Dima

Prin Oglinzile memoriei (Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2013), prozatorul Ovidiu Dunăreanu oferă cititorilor, cu un sentiment al bilanţului, al tezaurizării unor experienţe fertile, un complex dosar scriitoricesc, ansamblu de articole, confesiuni, eseuri, interviuri, fragmente de jurnal, note de lectură, care-i definesc elocvent formaţia şi universul de creator. Emoţionantă, în tot acest dens material existenţial, este configurarea conştientă a unui drum literar apt să-l modeleze pe cel care-l urmează, cu pregnanţa unei căi totodată spirituale.
Pilduitor este, în acest sens, autoportretul autorului, ce se vede, retrospectiv, nu mai mult decât un om simplu, „un ţăran ajuns la bibliotecă”; o conştiinţă însă care a rezistat, într-o viaţă uneori ternă sau dramatică, prin scris, mijloc de creştere, iluminare şi inspiraţie pe toate planurile. Pornit de la ţară, devorând întâi, cu inocenţă şi bună-credinţă, biblioteca mamei, de doar câteva zeci de volume, precum şi lecţiile unor profesori despre care nu-şi dădea seama pe atunci că, sugrumaţi ideologic, nu aveau cum să fie străluciţi, fiindcă era însetat de cunoaştere cu toată fiinţa sa şi fericit de ceea ce primea de la cei din jur, Ovidiu Dunăreanu şi-a făurit un drum în cultură, cu modestie şi perseverenţă, dar şi cu o nobilă încredere în caracterul profund democratic al culturii, convins că „marile taine” sunt accesibile oricui le caută cu sinceritate. Copil curios, nu-şi drămuieşte timpul pentru lectură, manifestând predilecţie pentru literatura fantastică şi cea a basmelor populare, a cărţilor de Jules Verne, iar ajuns la maturitate, rememorează afectuos bătrâna casă a copilăriei, din satul Ostrov, veche de 162 de ani, magică obârşie a strămoşilor săi, care a rezistat cutremurului din 1977, dar şi tuturor vicisitudinilor sorţii, chipurile bune ale mamei şi bunicului matern, Vasile Banu, cu un destin trist, de victimă a cooperativizării forţate.
Student la Biblioteconomie la Bucureşti, apoi activist cultural fără mari speranţe, iar după 1990 redactor, editor, conducător al filialei dobrogene a USR, Ovidiu Dunăreanu a crezut mereu în rolul major al culturii, a realizat proiecte inspirate, precum o antologie a unor poeţi dobrogeni uitaţi, s-a manifestat ca un om de atitudine, militant pentru cultura de calitate, într-o zonă distinctă, plină de un farmec unic, de care s-a lăsat ireversibil cuprins. În anii cât a organizat biblioteci şi a făcut muncă de teren la sate, n-a uitat nicio clipă de literatură, ea l-a susţinut în faţa nimicniciilor de tot felul, în staza ce părea fără sfârşit, a anilor ’80: „am construit un spaţiu al povestitului (...) în care oamenii aşteaptă, pândesc permanent ceva fundamental, o schimbare esenţială care să le releve tainele mari ale existenţei: mai toţi protagoniştii au sentimentul că prin incidenţă cu povestea devin, şi ei, la rândul lor, nemuritori” (p. 195).
Portretele multiple, dedicate unor intelectuali constănţeni, fie poeţi ori medici înfrânţi de o soartă neprielnică, fie distinşi oameni de cultură, ori unor activişti comunişti retrograzi, unor personaje de provincie cufundate în meschinăria unei gândiri nevolnice, sunt plastice şi variate, posibile eboşe ale unor viitoare proze. Şi astăzi, Ovidiu Dunăreanu mai simte un frison atunci când îşi aminteşte (sau se reîntâlneşte cu) „suficienţa agresivă şi vicleană a câtorva inşi, şcolarizaţi în perioada stalinisto-dejistă” (p. 162). Dacă regretă ceva este că s-a lăsat copleşit de teamă, de ezitări, în anii ’80, îndoindu-se de viitor, de victoria binelui.
Dobrogea este, de altfel, locul receptiv pe unde au trecut personalităţi culturale de anvergură (lui Caragiale descins la Constanţa îi închină o tabletă savuroasă), dar şi un topos misteric. Peisajele dobrogene sunt descrise cu o mare plasticitate, cu o intensă trăire, inconfundabilă: „Septembrie 1974. Arome sălbatice se mistuie încet dinspre stepă, dinspre mare. Azi am ieşit în câmp. Străbat distanţa de patru kilometri dintre Constanţa şi Palazu pe jos. Peste câmpul strălucitor, soarele într-o risipă de lumină vie, galbenă, dumnezeiască, asemenea celei din tablourile lui Vincent Van Gogh. Întreaga mea fiinţă a fost cuprinsă de-o vibraţie neaşteptată. După cât timp, Doamne? După cât timp? Existam acolo, liber, biruit de acel fior al bucuriei, parcă plutind. După câteva clipe mi-a venit să plâng” (p. 123-124). Volumul adăposteşte nu puţine pagini înălţătoare, închinate Dobrogei ca tărâm magic, unde prozatorul şi-a găsit împlinirea şi duce un mod de viaţă elevat, la graniţa între realitate şi ficţiune, dintre concret şi mitic, făcându-ne părtaşi, de pildă, la excursiile pe malul canalului dintre lacurile Histria şi Sinoe, cu un grup de prieteni distinşi, ori la incursiunea, împreună cu un înalt arhiereu, la Pârjoaia, unul dintre locurile sublime ce-i rămăsese încă inaccesibil. Din goana maşinii zărim în perindare ghiolul Iortmac, Canaraua Fetii, cetatea Păcuiul lui Soare, Schitul Sfântul Gherman, Pădureni (Nastradin), Pădurea Furnica, Strunga (Câşla), Lacul Oltina, Canlia, Coslugea – peisaje şi nume, care, laolaltă cu multe altele de acelaşi fel, alcătuiesc un spaţiu fermecat, fertil şi în proză.
Un optimist dezvăluit o dată cu maturizarea sa pe toate planurile (uman, erotic, scriitoricesc, intelectual, profesional, spiritual), prozatorul nu conteneşte să laude vocaţia literară ca una salvatoare, simbol al demnităţii, al construcţiei de sine, al încrederii într-un ideal statornic urmărit prin arcanele vieţii. Această împlinire profundă (şi modelatoare) prin scris este subiectul major al volumului. Aflăm în carte veritabile ode închinate vocaţiei scrisului, care limpezeşte şi decantează toate experienţele omului, ridicându-l sufleteşte. Îl vedem pe Ovidiu Dunăreanu trecând, graţie ficţiunii salvatoare, de la debusolare la încredere, de la scârba şi opoziţia tacită ori deschisă faţă de veleitari şi politruci la o luminozitate a înţelegerii rosturilor majore, la sentimentul bunei aşezări în rosturi benefice nu doar lui, ci şi unei întregi comunităţi, parcă dornic să aducă în contemporaneitate „timpurile monahismului bizantino-balcanic” (p. 218), cu vibraţia lor înaltă, mântuitoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul