Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi

        Nicolae Coande

Titlul recenziei mele este, practic, titlul cărţii scrise de Thomas Friedman şi Michael Mandelbaum, ziarişti americani îngrijoraţi că Statele Unite ale Americii nu mai sunt ce „au fost”. Care ţară, însă, nu se confruntă cu suferinţa de a fi mai puţin decât a fost cândva? Cred că, cel puţin de la Spengler încoace, una dintre temele actualei epoci este aceea a „apusului” civilizaţiei occidentale. De parcă ar fi singura care a apus vreodată. Eminescu însuşi sintetizase ideal starea de spirit a modernului în finalul secolului al XIX-lea: „E apus de Zeitate ş-asfinţire de ideiˮ...
Cartea celor doi experţi americani, Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi, a apărut în 2012 la Polirom, în traducerea Luciei Dos şi a Mirunei Andriescu, şi este o bună ocazie de a ne verifica ideile despre SUA, ca şi de a înţelege cum se percep americanii pe ei înşişi, în special după momentul 2001. Thomas Friedman (a câştigat Premiul Pulitzer de trei ori) şi Michael Mandelbaum (profesor de politică externă la John Hopkins University) au scris împreună o carte cu un titlu mai lung decât istoria americanilor – ceea ce este remarcabil în sine, veţi concede.
Structurată în şaisprezece capitole, cartea, care poate fi şi un manual de îmbunătăţire a imaginii SUA la început de mileniu trei, porneşte de la o constatare simplă: SUA nu mai sunt marea putere unică a lumii, chiar dacă, din punct de vedere politic şi militar, încă dau tonul. Să fie ceva în neregulă cu tipul lor de cultură? Cei doi autori nu prea vorbesc despre asta, preocupaţi de cifre şi fapte. Economic, însă, şi poate chiar moral, SUA nu mai pot cauţiona acele rezerve care le-ar permite să evolueze în amplitudinea lor maximă, aceea de Number One între statele lumii. Noam Chomsky, pe care cei doi preferă să-l ocolească strategic, a spus deja câte ceva despre virtuţile perfide ale panaceului universal al neoliberalismului. Invenţia americană, cum ar veni. O dată cu cadoul otrăvit făcut de căderea Zidului Berlinului, colapsul URSS şi absenţa unui adversar pe măsură, SUA au intrat în era dominaţiei de una singură (Jandarmul Mondial, după aprecieri mai mult sau mai puţin cinice), după care visul cel roz s-a destrămat: tiparniţa de dolari, ca şi imaginea de Făt-Frumos (scuze, Superman...) salvator al omenirii nu pot funcţiona la nesfârşit. Nu ajunge nici măcar Alan Greenspan. Nici Obama, premiat Nobel pentru pace. Nu pot nici măcar ei evita ziua scadenţei, ci doar amâna. S-au făcut filme la Hollywood cu chestia asta. Datoria SUA, la 15 ianuarie 2011, atinge, în dolari, desigur, o cifră pe care mi-e imposibil s-o pronunţ: 14.344.566.636.826, 26. Ultimii sunt cenţii, pe care, glumeţi, autorii speră ca Beijingul să-i şteargă! Vorba lui Thoreau, acum aproape două sute de ani: „Banca SUA nu face cât costă”.
Cei doi autori deplâng lipsa de idealuri care au făcut din SUA o naţiune adunată în jurul câtorva idei mari: piaţă liberă, libertate de opinie, acea „way of life” de care era sau încă este mândru orice american. Ascensiunea Chinei este privită cu uimire, dar şi cu lipsă de încredere în a concura o ţară care face în câteva luni ceea ce americanii îşi propun să facă într-un an. Nu spun eu asta, e din carte. Cei doi autori se întreabă cum de este posibil aşa ceva, într-o ţară unde observă că în fiecare săptămână un politician american primeşte mită, iar cetăţeni simpli sunt închişi fără motiv. Evident, China nu dispune de consolidatul sistem democratic al SUA (ce puşcării au ăştia, mai tari decât guvernele multor ţări libere!), dar este cel mai redutabil bancher al statului american. Împrumuturile acordate de Beijing Washingtonului ating sume fabuloase, imposibil de pronunţat. Poate că ăsta este şi rostul. Surprinderea unui eventual cititor apare atunci când poate sesiza cum lamentaţiile, totuşi moderate, ale celor doi analişti, se transformă într-un elogiu ipocrit al ţării fanion care a devenit Părintele şi Învăţătorul lumii: „Contribuind la distrugerea comunismului, am participat la crearea a încă două miliarde de oameni la fel ca noi: alte două miliarde de oameni cu propriile versiuni ale visului american, alte două miliarde care adoptă capitalismul, alte două miliarde de oameni cu aspiraţii înăbuşite vreme de o jumătate de secol, care să trăiască precum americanii, să muncească precum americanii, să conducă maşini precum americanii şi să consume precum americanii”. Acest tip fundamentalist de gândire politică, obsedant reiterat în refrenul „precum americanii”, poate sidera un european care s-a săturat să imite tipare comuniste vreme de o jumătate de secol şi care nu ştiu dacă-şi dorea să „conducă” sau să „consume” precum americanii – poate, cel mult, o viaţă decentă pentru el şi ai lui. Nu mă miră această cecitate tipic americană, de felul celei arătate de Mandelbaum şi Friedman, care cred că tot ceea ce e posibil la Washington poate fi posibil în Asia sau estul Europei, de o manieră clişeistică cel puţin supărătoare. Pui matriţa în funcţiune – şi iese „produsul”.
În Homo Sovieticus, Alexander Zinoviev a analizat pertinent de ce nu vom avea niciodată structura acelui tip uman obişnuit să evolueze în tipare de viaţă şi de gândire care nu pot fi decât vag imitate de naţiuni îndepărtate. Cum este posibil ca o ţară de la periferia capitalismului să ducă viaţa de tip prosper a unui imperiu, fără a poseda resursele aceluia, armele şi influenţa politică nu ni se spune. Probabil e o chestiune de motivaţie şi încredere neţărmurită – fără capital, însă. Pentru asta există FMI!
Cartea celor doi este o analiză meticuloasă, tipic americană şi ea, a cauzelor care au condus la actuala eclipsă şi, dincolo de retorica falacioasă din introducere, reprezintă o bună oportunitate de a înţelege de ce SUA se confruntă cu actualele provocări, ca şi cu propria dezamăgire.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul