Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pasărea norocului

        Ovidiu Dunăreanu

Dintre toţi pomii din grădină, cel care îţi lua maul era un păr văratic. N-aveai cum să nu-l vezi, fiindcă îţi sărea în ochi din orice colţ al ei. Un sughiţ îţi scăpa din pântece când îl descopereai. Şi-atunci, ceva ce nu ţi-ai fi putut închipui niciodată ţi se întruchipa înainte şi simţeai, neîntârziat, că în tine se prăbuşeşte orice convingere că te mai afli pe lumea ştiută, ci în cu totul şi cu totul altă parte, pe un tărâm de necrezut.
De mai jos de colţul grajdului, din faţa cuptorului de pâine, se desprindea din pământ un trunchi drept şi înalt, cu scoarţa cenuşie, groasă,  brăzdată de crăpături adânci, pline de furnici, muşte şi păianjeni, pe care de abia puteau să-l cuprindă cu braţele trei inşi. De sus, din capătul măreţei tulpini, invada spărtura albastră a cerului, pâcla verde-întunecată a coroanei sale împărăteşti. Şedea acolo neclintit şi neînvins, în arşiţă, ger, ploaie şi vânt, de mai bine de două sute de ani, fără să se ştie cine l-a pus. În privinţa lui, oamenii cădeau de comun acord că era, negreşit, cel mai bătrân pom din sat, de nu, chiar din întreg ţinutul lor, de-aici din sud-vestul podişului, de lângă Dunăre şi ghiolul Bugeac.
Primăvara devreme, policandrul său de floare năpădea, rămuros, văzduhul de deasupra curţii cu o explozie de lumină albă, curată şi cu un fluviu de mireasmă ameţitoare, ce îneca până departe mahalaua.
Nici nu apuca vara să se instaleze bine, că perele cât pumnul i se coceau aurii-roşcate, tămâioase. Atunci, pe timpul zilei, în strălucirea dogoritoare a soarelui, el devenea, parcă, un munte de foc, iar în răstimpul nopţii, în bătaia piezişă a razelor lunii, un felinar fosforescent, neasemuit, agăţat de oiştea, frântă peste ogradă, a Carului Mare.
Cât ţinea anul, din desişul lui de frunze, lăstari şi crengi răsunau neîntrerupt: freamăt de aripi, ciripit de vrăbii, piuit şi sfârâituri de cinteze şi pitulici, de piţigoi codaţi, sticleţi multicolori, auşei cu capul galben şi codobaturi, gungurit de guguştiuci şi porumbei guleraţi, fluierături de mierle negre, triluri de privighetori, tocănit de ciocănitori verzi cu creasta roşie, ciorovăieli de coţofene, dar şi zumzet mare de albine.
Auzindu-le, sătenii ridicau, învioraţi, capul din pământ. Pe negândite, o înseninare şi o senzaţie de voioşie îi cuprindeau, stârnindu-le în inimi o plăcere de a trăi cum n-o mai cunoscuseră de mult. Puterea asta neobişnuită a părului bătrân de a-i însufleţi, descreţindu-le frunţile şi rupându-le gândurile de la îngrijorări şi neajunsuri, îi determina pe toţi să creadă în sinea lor că aveau de-a face cu un pom vrăjit, în stare să înfăptuiască felurite minuni. Şi nu mai surprindea pe nimeni ceea ce se punea pe seama lui. Oamenii erau atraşi prea mult de el, ca să nu le ia pe toate de bune, neîndoindu-se, nicidecum, o clipă de ele...


Tincuna Găliceanu, femeie în plină tinereţe, răzbătătoare şi neînduplecată, rămasă vădană după moartea de holeră a bărbatului, înfruntând ursita, şi-a luat boccelele şi pe cei doi copii, Ştefan şi Enciu, şi a părăsit aşezarea de la Păcuiul lui Soare, tot mai des inundată şi bântuită de molime, şi s-a stabilit ceva mai în susul braţului vechi al fluviului, pe coasta înaltă şi împădurită de la Alunet, căruia turcii îi ziceau Fândâk. Odată ajunsă aici, şi-a ridicat bordeiul lângă alţi strămutaţi din baltă, chiar în apropierea părului falnic şi vestit, care, atunci, se găsea în marginea cătunului. Adunăturii de bordeie noi a lor, ce s-a lăţit cu vremea, stăpânitorii îi spuneau Adakioi (Ada − insulă, Kioi − sat). Alunetul şi Adakioiul nici n-au ştiut când s-au contopit într-o singură vatră, pe care lumea şi veneticii au început s-o numească, frecvent, Ostrov.
Într-o zi, băieţandrii neastâmpăraţi şi puşi pe şotii ai Tincunei, urcându-se în pom să prindă sticleţi şi vrăbii în capcane de olană, au zărit între ramurile din vârf un cuib, mai măricel decât cele obişnuite, împletit din fire de borangic galben ca aurul. Nerăbdători, împinşi de dorinţa fierbinte de a afla ce zburătoare putea fi aia care-şi făcuse culcuş de mătase acolo, copiii s-au căţărat, din câteva salturi, până la el. Dar dezamăgirea le-a fost nesfârşită când au văzut că în cuib nu era nici o pasăre, cum se aşteptau, ci doar ceva care le lua ochii şi aducea cu un adamat cât un ou de gâscă.
− Hei, dar ce parascovenie mai e şi asta?! – s-au trezit întrebându-se a mirare, în şoaptă, unul pe altul.
Iar cum se holbau aşa la el, simţeau că începe să le vâjâie capul şi că-i apucă ameţeala. Şi, fără să stea în cumpănă, Enciu a înhăţat piatra preţioasă şi a vârât-o în sân. Năuciţi, cu piepturile ticăindu-le nebuneşte, băieţii au sărit din păr şi n-au suflat o vorbă, nici măcar maică-sii, despre ceea ce descoperiseră.
Toată noaptea s-au perpelit ca pe jar în aşternuturi, visând numai şi numai cuibul moale şi luminos şi oul strălucitor, nemaipomenit, din el.
A doua zi, de cum s-a ridicat soarele, băietanii s-au şi suit în pom. Dar, la fel ca şi-n ziua de dinainte, pasărea nu era la locul ei. Un alt adamat, leit cu cel dintâi, se rumenea învăpăiat în căuşul moale şi protector al cuibului. De data asta, cel care l-a luat şi l-a băgat în sân a fost Ştefan. Acum, pentru cei doi fraţi, nu mai încăpea nici o îndoială; pasărea care zămislise diamantele, venea la cuib numai în timpul nopţii, iar la crăpatul zorilor se făcea nevăzută. Astfel, ei au hotărât să stea la pândă, ca să lămurească, până la urmă, misterul ăsta.
De cu seară, fără să spună la nimeni, Enciu şi Ştefan s-au urcat pe furiş, din nou, în păr şi s-au făcut una cu crengile groase cât un om, numai ochi şi urechi. S-au ţinut ei tare, cam până după miezul nopţii. Atunci au simţit că-i încearcă o moleşeală plăcută şi că pleoapele le trag greu în jos. Însă, când era cât pe ce să se lase învinşi de mierea picotelii ăleia tulburi, şfichiuiala unui vântuleţ nărăvaş răzbi cu un clinchet prin frunziş şi-i ciupi de obraji şi de timpane, trezindu-i. În urma ciudatei adieri, a prins să vină şi o zbuciumare depărtată de aripi. Şi-n clipa ailaltă, cerul se lumină ca aprins. O pasăre albastră se desprinsese din lună şi, asemenea unei stele căzătoare, se surpa vijelioasă spre copacul lor, înălbindu-le nefiresc feţele şi obligându-i să-şi ducă mâna pavăză la ochi. Penele îi ardeau întocmai unei văpăi limpezi şi reci, care făcea ca nimic să nu ia foc în jurul ei.
− Asta nu-i păsăre, ci duhul unui înger! − au murmurat ei, extaziaţi de ceea ce le era dat să vadă.
Himera azurie se învârti de vreo câteva ori pe deasupra arborelui şi, încredinţată că nu o paşte nici o primejdie, veni şi se lăsă lin pe cuib. Lor li se suciseră gâturile tot urmărind-o. Şi cum o căutau aşa pe sus, cu ochii şi în cruciş, şi în curmeziş şi cu capetele luate ca de un vârtej, copiii au căzut într-un somn adânc.
La mijitul zorilor, când s-au deşteptat, prima grijă a lor a fost să-şi înalţe fulgerător privirea spre creştetul părului. Cuibul din fire de borangic galben şi sclipitor ca aurul şi pasărea măiastră cu penele albastre în flăcări, coborâtă din lună, dispăruseră.
Speriaţi din cale-afară, neputându-se dumiri cum de fusese cu putinţă aşa ceva, că doar văzuseră cu ochii lor minunăţia de peste noapte, copiii s-au lăsat să cadă, dupuind asemenea perelor coapte, din pom şi au alergat într-un suflet la maică-sa şi i-au istorisit cu înfrigurare şi vinovăţie întreaga poveste. Iar ca să fie crezuţi, au scos din sân diamantele cât ouăle de gâscă şi i le-au arătat.
Tincuna, cât lipsiseră ei, nu pusese geană pe geană, era mânioasă şi-şi făcuse, ca orice mamă, o groază de griji pentru dispariţia enigmatică a lor de acasă. Dar, după ce a auzit ce li s-a întâmplat şi a mai văzut şi cele două nestemate uriaşe, care-i pârjoleau privirea şi-i zădărau mintea, i-a iertat şi şi-a făcut cruce, bucuroasă şi neliniştită în acelaşi timp.
− Cea care v-a apărut azi-noapte a fost pasărea norocului. Ea nu se arată oricui şi de prea multe ori în viaţă şi nu dăruieşte la toţi ce v-a dăruit vouă. Să vă puneţi lacăt la gură şi să nu scăpaţi un cuvânt la nimenea, că, dacă află păgânii sau oricare altcineva, va fi vai şi amar de noi! − i-a lămurit şi avertizat ea, abia ţinându-şi în frâu cumpătul.
Femeia a luat cele două diamante şi le-a dosit la loc sigur, numai de ea cunoscut. Iar când copiii s-au făcut mari, flăcăi în toată legea, numai buni de însurat şi de aşezat la casele lor, a scos pietrele preţioase din ascunzătoare şi, printr-un om de încredere, le-a vândut lui Ali Paşa, cel mai bogat dregător din Silistra, care-şi avea moşia şi conacul în sat la Coslugea. Turcul mai avea o moară pe pârâul ce curgea de dincolo de Canaraua Fetii şi se vărsa în ghiolul Iortmak, ştiută în satele de primprejur drept Moara Paşei. De la moară, pornea spre apus, peste dealul cu tei de la Lipniţa, un drum negru, ce ducea, fără ocolişuri, pe lângă Velikioi şi Canlia, la Ostrov. Pe drumul ăla a venit călare Tincuna, împreună cu misitul pe care se bizuia, să se întâlnească în secret cu marele demnitar. Ali Paşa, vestit iubitor de giuvaericale rare şi cunoscător versat al preţului lor, de cum a dat cu ochii de gogoloaiele formidabile, şocat, n-a stat la tocmeală şi i-a umplut desagii cu multe pungi de galbeni.
Banii primiţi alcătuiau o avere însemnată, iar femeia i-a împărţit în mod egal la băieţi. Cu partea lui, Ştefan şi-a luat toate cele trebuitoare pentru ca să ajungă un gospodar pricopsit. S-a însurat cu Petra lui Zainea, o focoasă de fată, de o mărinimie cum arareori se mai pomenea, stăpânirea şi satul l-au ales ciorbagiu, iar când a sosit momentul, cu o parte din galbenii bine chivernisiţi şi-a înălţat cea mai trainică şi frumoasă casă din sat, cu prispă şi cu ceardac, având stâlpii din stejar şi salcâm şi acoperişul din olană.
Enciu avea râvnă pentru învăţătură şi a ţinut să facă şcoala de preoţi pentru care simţea o chemare aparte. Aşa a ajuns la seminarul de pe lângă Mitropolia Bucureştiului din Ţara Românească. După anii petrecuţi cu sârg acolo, s-a întors acasă, în Ţara Turcească, şi şi-a pus, şi el, pirostriile cu Stanca a lui Cercel Hagi Culea, hărăzită, parcă, de tânără pentru a fi o preoteasă de ispravă. Apoi a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Grigorie al Silistrei şi s-a statornicit popă şi învăţător la Biserica Sfântul Nicolae din Ostrov...


Fragment din romanul Lumina îndepărtată a fluviului, aflat în lucru

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul