Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Thanasis Valtinos

Născut în 1932, într-un sat din provincia Arcadia din Peloponez, Thanasis Valtinos se face cunoscut o dată cu publicarea primelor lui lucrări de ficțiune, la sfârșitul anilor cincizeci și începutul anilor șaizeci. Atunci apar și cele mai citite nuvele ale sale, Catabasisul celor Nouă și Sinaxarul lui Andreas Kordopatis.
Opera sa a fost tradusă în mai multe limbi europene. Romanul Date din deceniul anilor șaizeci a câștigat Premiul de stat al cărții pentru cel mai bun roman în 1990. Mai recent, a fost distins cu Premiul Cavafy (2001) și cu Premiul Petros Haris, conferit de Academia din Atena pentru întreaga activitate (2002). În iunie 2008 a fost ales membru al Academiei Elene.
Este preşedinte al Uniunii Scriitorilor Eleni, director al atelierului Centrului Cinematografiei Elene și membru al Uniunii Dramaturgilor greci. Romanele sale, piesele de teatru şi scenariile de film, inclusiv scriptul premiat pentru filmul Călătorie la Kythira (Cannes, 1984), în colaborare cu Theodoros Angelopoulos, l-au făcut cunoscut drept unul dintre cei mai versatili și talentați oameni de litere din Grecia.
Prezenta traducere în limba română aparține doamnei Angela Bratsou.


 


TRIPTIC I



IDILĂ


Nu părea a fi chiar o vagabondă. Trebuie să fi fugit de undeva. Era curată și sănătoasă. Blana îi lucea – era, adică, foarte tânără. Să fi avut un an jumate – doi.
Traversând bulevardul Vasilisis Sofia, dinspre strada Ploutárhou către Rizári, s-a luat după mine. Era veselă. Trecea pe lângă mine, cu coada ridicată, mă depășea alergând și se reîntorcea. Veselă. M-a urmat așa până pe Vasileos Konstantinou. Am traversat-o împreună. Am intrat pe Antínoros. A trecut iar în față. Tot alergând, tot cu coada ridicată. Își manifesta în acest mod încântarea. Încântarea că trăia, că se întorcea și mă privea în ochi cu încredere.    
M-am oprit pe Astidámandos. Mi-am scos cheile. Sosise momentul. Ea s-a oprit din alergat. A rămas nemișcată. Era un prim moment de îndoială. Sus, aveam doar un balcon mare. Atât. Ce să fac cu ea? Am pus cheia în ușă încercând să nu o privesc. Comportament  de laș. Nu am reușit. Ochii mei au căutat-o fără voie. Stând pe loc în continuare, cu o anume demnitate în nemișcarea ei, mă urmărea cum o lăsam afară.


 


 


VENETA SLABEBA STOILKOVA


Am un balcon mare, la ultimul etaj. Privilegiu. Atunci când, cu mulți ani în urmă, m-am stabilit aici, prietena mea Hanna, o persoană în vârstă, nemțoaică grecizată, mi-a adus o glastră cu iasomie, având drept suport un băț subțire de stuf.
Vântul nu lăsa iasomia să înflorească. A înflorit însă stuful. În primăvară a înverzit. În următorii 7-8 ani, am alcătuit un stufăriș în jardiniere adânci din lemn care se puteau deschide pentru ca să se reînnoiască pământul. Din tulpina aceea uscată, inițială.
În nopțile de vară trestiile foșneau. La fel ca pe malurile râului Evrótas. Deranja colocatarii. Larma devenea și mai mare toamna, când frunzele în formă de lance ale trestiilor se uscau și cădeau pe balcoanele de mai jos.
Am fost obligat să distrug stufărișul.
Acum am plante perene: căpșuni arbusieri, dafini, rozmarini, răchite. Din nou deranjează. Am și plante sezoniere: ciclame, narcise, pansele, zambile. Adeseori și violete. De acestea are grijă Veneta.
Veneta a venit de la Blagoevgrad din Bulgaria. Fosta Tzoumayiá. Muncește prin case străine, cu ora. Are șaizeci de ani și-și ajută nepoții rămași acasă să-și termine studiile. La mine vine în fiecare miercuri, face curățenie și calcă. Aceleași lucruri de fiecare dată, dar le face cu consecvență. Cred că în acest mod vrea să-și păstreze demnitatea.
Înainte de a începe programul monoton își face o cafea neagră triplă, simplă și o bea afară în timp ce fumează prima țigară. Nu se grăbește deloc. Are grijă de glastre, le udă moderat, adună frunzele îngălbenite. Cred că le și vorbește. Pe limba ei. Veneta are mână bună la flori şi acela este momentul ei; atunci este ea fericită.



MEMORIA TRUPURILOR


M-am găsit pe drum cu Anna. Însoțea o fată tânără. Ce îți fac rodiile? M-a întrebat.
Rodiile au fost înainte de dafini și răchite, înainte chiar și de trestiile mele. În două glastre mari de lut, ca două incendii mici când înfloresc. Câți ani să fi trecut, oare, douăzeci și cinci?
De Anna îmi plăcea pe atunci. Știa ea, dar nu ceda. Inhibițiile căsătoriei ei eșuate, probabil.
Într-o zi a venit la mine acasă. Era o seară de sfârșit de august. Ne-am așezat afară, pe balcon. Brațele și picioarele ei erau bronzate de la plajă. Le expunea cu naturalețe, doar erau ale ei. I-am spus-o și a zâmbit. Ce chin, i-am spus. A zâmbit din nou.
S-a lăsat noapte și adia un pic de aer. Din prima glastră s-a auzit, timid, un greiere. Asta nu se mai întâmplase. O crăpătură în întuneric. Ne văd aici? A întrebat deodată Anna.
Nimeni nu ne vedea. Balconul meu era mai sus decât toate celelalte. Anna s-a ridicat și a stat în fața mea. I-am luat mâna. Apoi mi-am pus mâna între coapsele ei și mi-a strâns-o. Am încercat să-i scot lenjeria intimă. Nu m-a lăsat. «Asta am s-o fac eu», a spus. I-am propus să mergem înăuntru. Dintr-un motiv oarecare, nu voia. «Nu», a spus. S-a îndepărtat, s-a așezat pe jos și și-a scos chilotul.
Urmarea este aceasta: am îngenuncheat între picioarele ei. Cimentul era dur și fierbinte. Și incomod. Presupun că era la fel și pentru ea – sigur o dureau șoldurile şi spatele. Nu exista loc să te miști, un supliciu pentru genunchii mei. Dar am insistat. Am pătruns-o, era umedă, plăcut de umedă și o doream de atâta timp.
Cred că această scenă a avut-o în minte atunci când m-a întrebat de rodiile mele. De-acum douăzeci și cinci de ani.


 


TRIPTIC II


ISTORII DE FAMILIE


În prealabil vă voi spune povestea traistei. Am găsit-o îndesată într-un cufăr. Din acelea de la țară. Când am arătat-o mamei, a râs. În anii ei de studenție o folosise drept geantă. Era incomodă pentru acest scop, dar atunci era la modă. Exprima de asemenea și sensibilități ecologice. Mi-a spus «să i-o duci bunicii tale». Evident, voia să scape de ea. Nu știu ce putea să-i amintească.
Bunica stăruie să locuiască la țară. În casă are apă caldă și televizor. Am vizitat-o în vacanța de Paști. Îi port numele și sunt slăbiciunea ei. I-am arătat traista și s-a înduioșat. O făcuse mama ei la războiul de țesut. Făcuse parte din zestrea ei. «Lucruri făcute să țină o viață», a comentat ea. Desigur, a greșit la numărat. Traista fusese folosită deja de trei generații. Vopselele erau vegetale și avea desene frumoase și strălucitoare. Mi-a povestit despre nopțile petrecute pe vremuri, țesând la război, la lumina opaițului, de mama ei. Spunea toate astea cu nostalgie bunica mea.
Între timp, ora se apropia de 9 și, din obișnuință, a dat drumul la televizor, pentru știri.
O întreb «bunico, de ce nu vii să stai cu noi la Atena?»
− De ce, ce o să am în plus eu acolo?



VAS DE LUT


Petros mă ajută să învăț cum funcționează noul meu telefon mobil. O ciudățenie a tehnologiei. În schimb, îl duc la cinematograf − uneori și la premiere nepermise tinerilor adolescenți. Acest lucru îl flatează. Mă comport cu el ca și cum ar fi egalul meu, iar acest lucru îl măgulește dublu.
Petros este nepotul meu, fiul verișoarei mele primare. Cu mama lui am avut pe la optsprezece ani o dragoste scurtă și furtunoasă. Scurtă, pentru că era interzisă. Îi seamănă, are aceleași buze subțiri și încăpățânate, aceiași ochi. Sunt momente când mă întreb dacă a sesizat el ceva sau dacă i-a spus ceva ea. I-am impus să mi se adreseze la singular, cu numele meu mic. Amici.
De ziua lui l-am dus la muzeul arheologic, la expoziția «Naufragiul de la Antikithira». «Am găsit-o palpitantă» – doar atât. Petros s-a blocat în așa-numitul «Mecanism» în fazele de «citire» a acestuia.
Cu ani în urmă am vizitat la același muzeu colecția de ceramică. Atunci se afla la etaj. Am remarcat un ulcior din epoca neolitică. Îi spun ulcior deoarece asta și era: o ustensilă pentru a transporta și a păstra apa. Acest ulcior, deci, m-a fermecat. Nu era doar forma. Curbele și cavitatea lui care implicau sau, mai degrabă, căutau împlinirea. Chiar sub buză, începutul de pântec era împodobit de o urmă de deget alungită. Exact urma unui deget inelar de om, alunecând pe lutul proaspăt ca o amprentă erotică. O urmă de deget pe pântec de femeie.
Am vrut, dar nu am putut niciodată să scriu un poem despre această urmă de deget care călătorește și va călători în eternitate cât timp ulciorul va rămâne intact.



ZBOR DE NUNTĂ


În urmă cu mulți ani am fost martorul unei săpături ilegale. Acest lucru s-a întâmplat în Sparta, la marginea orașului. Târnăcopul lucrătorului care săpa fundațiile într-o curte, pentru a ridica în grabă o bucătărioară ilegală, a lovit ceva solid. Experimentat în aceste treburi, muncitorul a curățat pământul cu o cârpă udă și, trebuie s-o spun, cu suficient respect, și în fața ochilor noștri a strălucit mozaicul elenistic: Taurul-Zeus în acel zbor de nuntă plin de bucurie împreună cu Europa, senzuală și puțin cam fără carne pentru gusturile mele actuale, care călătorește așezată confortabil pe spatele lui. Lucrătorul s-a uitat la noi – eram cam șase-șapte copii adunați acolo. Apoi l-a chemat pe proprietar. Proprietarul era în partea din față împreună cu antreprenorul. Au venit în fugă. Antreprenorul a început să blesteme și a luat lopata ca să acopere groapa. Proprietarul l-a oprit. Avea cam treizeci de ani, coborâse recent din satul lui de munte și lucra în Asociația docherilor din regiunea Spartei. De obicei descărcau din tren saci cu îngrășământ pentru asociația agricolă. Sau încărcau portocale. Voia să se însoare și-și construia această bucătărioară. Antreprenorul se grăbea neliniștit. «Ce-o să faci?» L-a întrebat pe proprietar, cu lopata încă în mâini. «Nimic», a spus el privind vrăjit mozaicul. «O să ți-l ia», a spus, supărat, antreprenorul. «O să ți-l ia». Proprietarul a dat din mână cu indiferență, ca și cum nu l-ar fi auzit.


 


TRIPTIC III


ACEASTĂ FRANȚUZOAICĂ


Unchiul Zaharias a murit la o vârstă înaintată. Fratele mamei mele. Mama mea este mândră de faptul că neamul ei se trage dinainte de revoluție din căpitanul Zaharias de pe muntele Parnonas. Ștafeta numelui acum o port eu, ca Zachos însă.


Unchiul Zaharias a trăit cu noi toată viața. Mai degrabă înalt, osos și nu prea vorbăreț. Mâna lui dreaptă tăiată sub cot și, ochiul, tot cel drept, vătămat. «Franțuzoaica asta», spunea mama ori de câte ori o copleșea furia pentru soarta fratelui ei.


Unchiul Zaharias, în ciuda infirmității, se bărbierea singur în fiecare dimineață, purta totdeauna o cămașă curată și, mai important, putea să îi încheie și să-i descheie nasturii fără ajutor, cu o singură mână – cea stângă.


În anii 50 lucra la VOAS, o mică întreprindere tehnică regională. Atunci se moderniza drumul Ŕstros-Leonídion. Un traseu nou. Desigur, nu aveau utilajele de astăzi. Unchiul Zaharias punea explozibilul. Găurea cu ciocanul pneumatic în adâncime piatra, punea înăuntru pachetele de dinamită și dădea foc la fitilul lent-arzător.
Era pe marginea unei stânci perpendiculare deasupra mării, la sfârșitul lui septembrie, în lumina aceea, în care s-a produs accidentul: a atins fitilul de capătul aprins al țigării, a strigat «Pușcăăă» pentru ceilalți și a alergat să se pună la adăpost. Atunci a văzut jos, pe plaja mică și pustie, femeia. Ieșise goală pușcă din mare și își scutura părul deasupra rucsacului ei.
Se spune că a fost orbit de asemenea frumusețe și s-a oprit pe loc înmărmurit, să o privească. Versiunea maică-mii este că s-a întors pentru a trage fitilul înainte să ajungă flacăra la dinamită. S-a auzit și altceva: că a fost stânca pe care o umileau și care s-a răzbunat pe ei.
Pe unchiul Zaharias l-au adunat plin de sânge. Nu se așteptau să trăiască. A trăit. Și niciodată, de-a lungul vieții sale, nu a mai vorbit despre povestea aceasta. A păstrat-o în sinea lui. Cât despre femeia aceea, am întrebat-o odată pe mama de ce îi spunea franțuzoaică. «Pentru că ce altceva să fi fost», mi-a răspuns ea tăios.



FF-3D AF SUPER


De douăzeci de ani folosesc același aparat, un simplu RICOH de buzunar, de proveniență din Extremul Orient. L-am cumpărat cândva din Australia. Avantajul lui mare este capacitatea de a imprima electronic, într-un colț al cadrului, data execuției. Acest lucru îl transformă automat într-un instrument foarte practic: O agendă sau un jurnal fotografic. Persoane, locuri, activități în afara cadrului, toată această încărcătură de nostalgie care se acumulează poate fi atât de ușor readusă în memorie − și utilizată în mod corespunzător în timp.


Preocuparea mea legată de fotografie nu este definită de ambiții artistice. Am sugerat deja un anume interes profesional, dar cred în profunzime că este rezultatul unui sindrom de narcisism inevitabil.


Îmi place să fotografiez.


Fotografiind, desigur mă fotografiez pe mine însumi. Lentila are proprietățile unei oglinzi interioare. Am văzut în toaletele locurilor publice, în special, oameni care se uită în oglindă magnetizați de imaginea proprie. Spectacolul are ceva înfricoșător în cele din urmă. Cu ochiul la «ferestruica» aparatului și eu intru în același magnetism. Nu e vorba, desigur, de o gaură a cheii. Proporțiile sunt de altă natură calitativă și se alcătuiesc în funcție de relația noastră cu timpul.
Voi susține aici că fotografiile din această serie au ca temă corpul uman. Fotografiez totul. Mai ales îmi place să fotografiez femei. Ceea ce promite corpul unei femei nu este evident de fiecare dată. Dar este poetic. Și o informație tehnică: utilizez de regulă negative color, a căror prelucrare se face exclusiv în laboratoare comerciale.



ΦΡΕΙΔΕΡΙΚΟΣ ΓΙΟΧΑΝ ΔΑĎΝΕΡ
FRIEDRICH JOHANN DÄNNER
Ίσως 70 χρονών
Probabil, 70 de ani


Hippolyti are 12 ani. Poartă numele bunicii ei din partea mamei. Sper să nu-i semene. Și mai sper să nu o apese respectabilitatea acestui nume. Și nici să nu o împingă mai târziu să-și taie sânul drept. În timpul verii, în cele zece zile petrecute la mare cu mine, am văzut-o schimbându-și bikiniul micuț și am lăcrimat. Sânii ei sunt acum ca niște jumătăți de nucă. Ieri m-a sunat la telefon. La școală le-au cerut să scrie despre «măreția limbii noastre». «Ce să scriu, tată?» I-am spus că învățătorii lor ar trebui executați. A râs. Este un copil inteligent. Este subțire, va fi o femeie frumoasă. Da, dar trebuie să scriu ceva.


Ei bine, a fost odată la Berlin.


Înainte de tine.


Și de mama?


Da: În Berlinul de Vest de atunci. Era un ceasornicar. Pe Schaperstrasse. Repara ceasuri, în special de buzunar. Și comercializa din cele vechi − antichități. Avea unul de argint, cu un remontoar deosebit. De pe la 1870. Funcționa perfect. M-am tocmit în engleză. Cum de-a înțeles ce eram? «e o piesă foarte bună», mi-a răspuns în greacă. Ezitând puțin, ca și cum își căuta cuvintele. Am fost surprins.


«Ești de pe la noi?», l-am întrebat. Mi-a zâmbit fără să-mi răspundă. «Este o piesă bună și este o ocazie», mi-a spus el. Din ce adâncimi de memorie și-a adus acele cuvinte?
Ce era el, tată?
Presupun că levantin.
Ce sunt levantinii?
Europeni născuți în Orient. În Constantinopol, în Smirna. Creștini, fără o anumită conștiință națională. «Și ei vorbesc grecește?» «Vorbeau. Erau negustori. Și grecii erau comercianți. Făceau comerț cu smochine. Și își impuseseră limba.»
Cu smochinele?
Cu smochinele și cu tutunul. Pe vremurile acelea.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul