Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prea mult roşu

        Gustavo Dessal

Îi ziceau Gardela*, dar se numea Haydée şi era regina cabaretului din Valle Luro. Veneau de pretutindeni s-o vadă dansând, cu fesele ei de piatră şi pantofii cu tocuri fine, care reflectau luminile sărăcăcioase ale acelui sanctuar unde perechile, cu obrajii lipiţi, alunecau în ritmul unui tangou.
Avea un fluture roşu tatuat pe şold, pe care numai câţiva aleşi reuşeau să-l vadă zburând în semiîntunericul asudat al unei camere, când muzica se stinsese şi ultimii dansatori se topeau în umbrele zorilor. Şi atunci, despuiată de toate privirile ce-i aclamau unduirea coapselor, lăsa să i se deschidă aripile fluturelui, pentru ca fericitul de gardă să-l urmărească pe cerul efemer al trupurilor.
De copilă se logodise cu tangoul ca să scape de ochii tulburi ai tatălui vitreg şi se refugiase în cabarete şi în balurile de carnaval organizate la clubul din cartier. Toţi se îndrăgosteau de ea, dar un fante din Belgrano, care purta cămăşi strânse pe talie şi fuma cu portţigaret, o străpunse cu prima săgeată într-un hotel ieftin de lângă calea ferată. Un convoi în miez de noapte sufocă strigătul de triumf şi spasmele de durere, pe când în depărtare orchestra clubului ataca vehement primele acorduri dintr-un vechi cântec ce se pierdu în aerul fierbinte al nopţii. De aceea, ori de câte ori îşi legăna şoldurile spre desfătarea vreunui amant, versurile unui tangou i se amestecau în urechi cu şuieratul unui tren misterios ce gonea spre nicăieri.
Cu trecerea anilor, estradele localurilor văzură defilând paşii săi mândri de dansatoare de cabaret până când ajunse în cel care îi aduse consacrarea definitivă. Acolo, printre mesele acoperite cu atlas ieftin, se deschidea o pistă unde se învârteau perechile, ele etalându-şi urmele ofilite ale rochiilor de seară, ei cu vechiul sacou din prima tinereţe. Vioara şi bandoneonul grăiau pe limba lor, pe când fumul şi alcoolul înceţoşau atmosfera, căci numai aşa devenea propice pentru ca lumea să se bucure de dans şi să-şi amâne oboseala pe care timpul i-o aşternuse pe chip. În mijloc, regină de necontestat a zorilor, Gardela îşi făcea loc în braţele vreunui june care se încumeta s-o invite, în vreme ce alţii, respectuoşi şi răbdători, stăteau la coadă aşteptându-şi rândul. Singurii fericiţi erau cei care treceau proba de a nu tremura când îi simţeau unduirea taliei ca mătasea. Ceilalţi, dacă se arătau poate mai lipsiţi de bărbăţie, erau nevoiţi să se mulţumească privind, şi totuşi se întorceau şi sâmbăta următoare, cu speranţa că de data asta vor avea mai mult noroc. Ei îi plăceau aşa, virili şi puternici, pentru că credea că o femeie adevărată străluceşte numai în lumina unui bărbat în stare s-o omoare. Cei care o adorau, cei care îşi ţineau respiraţia când o strângeau în braţe la dans, aceştia nu trebuiau să spere nimic. Tangoul scoate totul la iveală, filozofa ea sorbindu-şi băutura şi trăgând din ţigară, şi celelalte femei încuviinţau, fiecare temându-se de bărbatul pe care i l-a hărăzit destinul. Ce altceva puteau face ele, biete ucenice în arta de a fi femeie, decât s-o invidieze? Nici măcar nu se încumetau să-i imite ritmul, iar pe pista de dans rămâneau în urmă, umile. Ei îi lăsau tronul şi sceptrul, iar bărbaţilor încercau să le mai abată atenţia puţin, ca să nu li se scurgă de tot ochii după Gardela.
Era miezul nopţii într-o sâmbătă de iarnă, când uşile localului se deschiseră şi intră un bărbat care venise prin ploaie. Îşi scoase impermeabilul, lăsând la vedere un costum în dungi, lucios de atâta călcat, cu vestă asortată. Slab şi atrăgător, deşi pleşuv, a aruncat o privire turmei şi a ştiut imediat unde e floarea localului, Gardela, care în mijlocul pistei îşi unduia fesele şi picioarele în braţele unui veteran al locului, maestru în înflorituri. Trecu fudul printre mese, până când îşi alese în sfârşit una de la care se vedea bine pista de dans şi micul grup de femei care, strânse într-un colţ, şuşoteau despre noul venit.
Beltrán era vopsitor de dulăpioare de baie. Lucra într-o fabrică din Temperley şi locuia în Avellaneda, de asta n-a ştiut nimeni ce l-a adus în noaptea aceea de atât de departe tocmai la Villa Luro, poate legenda femeii cu un fluture roşu pictat pe şold sau poate bunul renume al locului, departe de turiştii curioşi care dădeau buzna prin localuri ca să-şi pună în practică lecţiile de dans.
Priceput în meserie, mânuia ustensilele ca un artist şi albea dulăpioarele de tablă cu trei straturi de email satinat. Nu vopsea decât în alb, fiindcă îl considera perfect, pur ca lumina sau ca apa, iar culorile le lăsa pe seama unui ucenic care învăţase de la el, dar făcea multe pete. Beltrán însă era rapid şi precis, nu păta niciodată şi nici măcar o picătură de vopsea nu-i strica albul de zăpadă al salopetei.
Locuia singur, într-o cameră cu chirie pe care o ţinea curată şi ordonată şi în fiecare an o zugrăvea toată în alb. Pe măsură ce îmbătrânea, devenea tot mai obsedat de curăţenie şi-i plăcea ca pereţii să fie de un alb fără cusur, de aceea la răstimpuri îi ştergea cu o cârpă muiată în apă cu săpun. Sâmbăta, după ce mânca de prânz şi-şi făcea siesta, se îmbăia, îşi freca trupul cu apă de colonie ca să îndepărteze orice miros de vopsea şi-şi punea costumul moştenit de la bătrânul său tată, nu înainte de a-l netezi cu fierul până reuşea ca dunga de la pantaloni să taie aerul ca un cuţit. Din fericire, stofa nu era prea groasă, aşa că putea purta costumul în orice anotimp, fiindu-i puţin răcoare iarna şi cam cald vara, dar părând totdeauna elegant şi distins.
În afară de alegerea vestei, varietatea revenea cravatei, una pentru lunile calde, alta pentru cele reci şi o a treia pentru timpul potrivit. Complet echipat, se privea în oglindă pentru a-şi mai da o dată cu fixativ, dacă firele nu i se aranjaseră cum îşi dorea, şi se ducea la un local de dans din Barracas unde îl cunoştea toată lumea de douăzeci de ani.
Dar ceva nedesluşit îi schimbă destinaţia în noaptea aceea, ducându-l departe de graniţele cărora li se încredinţa întotdeauna. Impenetrabilă e taina ce domneşte în străfundul inimii unui om, căreia într-o bună zi i se năzăreşte să bată invers şi să tânjească după ceva nou.


Hazardu-a vrut, dacă nu moartea,
s-o întâlnească-n drumul său,
Unii vor fi zicând că-i soarta
Alţii spun că-i destinul, zău.


Cuvinte în plus, cuvinte în minus, cam astea erau versurile pe care le recita în gând, pe când autobuzul îşi croia drum prin apele furioase ce inundau străzile şi trotuarele, de parcă potopul final s-ar fi năpustit peste oraşul cotropit de pasiunea de sâmbătă noaptea. Cu toate că de-a lungul anilor câte o femeie a mai trecut pentru scurt timp pragul acelui altar care era camera lui albă, Beltrán nu era prea versat în materie de cuceriri de donjuan, căci pentru el a dansa tangou însemna mai curând practicarea unei religii personale decât o strategie de vânat şi pescuit.


Cineva o strigă: Gardela, şi asta i se lipi de suflet mai mult decât propriul lui nume, fiindcă uneori, când inspiraţia îi picura în pahar, apuca microfonul şi-şi dăruia un tangou, mai degrabă vorbit decât cântat, rostind versurile cu vocea-i răguşită de fum. Norocul din noaptea aceea a fost urzit de muze, adăugându-se căldurii aplauzelor care o tot chemau pe modesta estradă unde orchestranţii aşteptau pregătiţi. Armonica scoase un geamăt trist, grăiră corzile grave ale unui pian şi, închizând ochii, Gardela lăsă să i se înfiripe pe buze armonia desăvârşită între cuvinte şi melodie. Nu era nici blondă şi nici nu cânta precum cârciumăreasa din cunoscutul vals, dar vocea ei ştia să ajungă la inima tuturor şi, în noaptea aceea, mai ales la a lui Beltrán care, extaziat, o privea cu barba sprijinită în pumn. Pe masa lui, aproape în beznă, un chelner puse un pahar de Criador şi o farfuriuţă cu alune, pe când vocea Gardelei depăna mai departe povestea unei iubiri nefericite.
Atunci, parcă împins de o dorinţă de nestăvilit, Beltrán se ridică în picioare, se apropie de estradă şi uimi mulţimea celor strânşi acolo invitând-o cu un semn viril din cap să coboare pe pistă. Ea, robită de gestul îndrăzneţ, îşi încheie strofa şi acceptă provocarea, ocrotită de zâmbetul patronului, care imediat îi îndemnă cu un semn pe băieţi să cânte mai departe.
Dacă vreun murmur se auzi undeva prin sală, a fost stins îndată de monotonia pianului ce însoţea plânsul bandoneonului. Toate privirile se concentrară spre pista în contralumină, pustie şi întinsă, unde cele două siluete se înlănţuiră într-un duo ce aluneca, se învârtea, înainta şi se oprea brusc, parcă suspendat pe marginea unei prăpăstii, şi după o secundă de şovăială îşi relua mişcarea, iscând în aer o înfiorare subtilă ce se transmitea asistenţei. Beltrán şi Gardela dansară cu ochii închişi, mâna lui abia sprijinindu-se pe spatele ei, îndeajuns cât să-i stârnească focul tainic din trup.
În sfârşit, când răsună ultimul acord, publicul dădu frâu liber emoţiei stăpânite şi o explozie de ovaţii şi aplauze omagiară perechea spontană. Beltrán înţelese ce anume venise să caute în locul acesta îndepărtat şi Gardela încheie noaptea cu un valsesito care-i făcu să delireze pe cei de faţă. Au plecat împreună, ocolind bălţile de pe trotuar şi gunoaiele, hoinărind în tăcere pe străzile prietenoase, cu case mici. Lumina unei cafenele care-şi începea ziua îi atrase până la o masă de lângă geamul mare, şi cafeaua le alungă vlăguirea din sânge. Ţinându-se de mână, văzură răsărind zorii duminicii şi visară cu ochii deschişi până când Beltrán, cu gândul de a se apropia de casă, propuse o plimbare prin parcul Lezama.
Taxiul străbătu fulgerător oraşul pustiu, care se trezea alene. Somnoroasă, ea îşi rezemă capul de umărul necunoscutului, în vreme ce orchestra continua să-i răsune în auz. Visă, preţ de o clipă, că era într-un tren în miez de noapte, până când şuieratul o aduse iar la lumina duminicii care pătrundea prin geamul taxiului.
Se plimbară printre copacii încă plini de picături de ploaie şi contemplară statuile şi gânditorii lei de bronz. În tăcere, pentru că şi el, şi ea erau în fond fiinţe solitare, se luară de mână şi continuară să meargă ceasuri întregi, poate zile, fără să ia în seamă nici timpul şi nici distanţa străbătută. Ajunseră însetaţi în camera lui Beltrán, unde ea admiră albul pereţilor şi mobilelor. Totul e vopsit în alb?, întrebă, căci până şi televizorul reflecta amprenta stăpânului. Albe erau perdelele şi jaluzelele, albe tăblia de la capul patului şi lampa ce atârna din tavanul alb, alb era dulapul şi alb scaunul cu dublă destinaţie, de stat pe el ziua şi de pus hainele peste noapte.
Se crăpase de ziuă, dar pentru ei era noapte, albul camerei reţinea lumina într-un asfinţit ca laptele. Începu ceremonia sărutărilor şi mângâierilor, şi acum Beltrán a fost cel care admira pielea albă a Gardelei, care aproape că se confunda cu culoarea cearşafurilor. Ea-şi întredeschise gura roşie, lăsând să-i scape o strălucire efemeră, iar el simţi un fior alunecându-i pe şira spinării, tăindu-i respiraţia. Vru să-i rostească numele, dar îl uitase. Nu-şi putea lua ochii de la buzele acelea care, fiind atât de roşii, păreau că se desprind de pe faţă, şi chiar atunci îl văzu cum zboară, dând roată uşurel. Nehotărât, fluturele bătu din aripi o secundă, până când în sfârşit se aşeză pe perdeaua albă.
Prea mult roşu, declară Beltrán când îl scoaseră din cameră cu forţa, cu cătuşe la mâini. Afară, în întunericul de nepătruns al nopţii, girofarul maşinii de poliţie clipea în linişte.



*Poreclă care derivă de la numele celebrului compozitor şi interpret al tangoului modern, argentinianul Carlos Gardel (1890-1935).



Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi
(din volumul Demasiado rojo/Prea mult roşu, Madrid, 2012, Ed. El Nadir)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul