Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pe al doilea mal al sufletului

        Ioan Holban

„Acum lucrez pe post de inginer constructor, dar poeta din mine e undeva pe cel de-al doilea mal al sufletului”; nu doar „acum”, dar dintotdeauna Bianca Marcovici a navigat īntre aceste două repere ale existenţei, īntre planşa proiectantului, a constructorului şi poezia din cele aproape treizeci de volume, īn romānă şi ebraică, tipărite īn Romānia şi Israel. De la debutul ieşean cu Marii Anonimi (1985) pīnă la Arta nudului poetic (Editura Familia, Israel, 2013), lirica Biancăi Marcovici, pe a cărei carte de vizită de la Haifa scrie „inginer-poet”, se remarcă, mai īntīi, printr-o foarte strīnsă priză la real; poemul e ca o acoladă unde se adună scene de familie, imagini de pe stradă, realitatea virtuală de pe Internet şi realitatea crudă a locului unde „poporul ales” e mereu agresat de „invazia neagră, islamul”, amintiri şi fotografii din albumul cu cei apropiaţi, marea şi Muntele Carmel, mormīntul „plătit īn rate”, buldozerul „fără aripi” al realului şi semnul lunii īn căuşul palmei: īn fond, Bianca Marcovici scrie, īn toată poezia sa, istoria propriei fiinţe interioare alergīnd de la o imagine la alta: e ca o cetate asediată, apărată de un singur soldat care aleargă pe creneluri stingīnd focurile aprinse de un duşman din ce īn ce mai agresiv şi mai numeros: „Pe toate blogurile/ dai de acelaşi nume virtual/ ca şi cum muzica sufletului e violată/ de lumină./ Faci tot ce poţi să-ţi ştergi amintirile/ rugăciunea o faci vineri privind/ la lumīnările fierbinţi/ ghiceşti īncă o săptămīnă ploioasă/ te cerţi cu fiica ta/ să alăpteze cīnd nepotul plīnge, plīnge./ Noapte de noapte surīsul īşi revine/ mă privesc īn oglinda geamului/ e ora cīnd fac mişcare după muzică la ora 6.00/ īnainte să navighez/ pe Internet/ unde, vai, iar scriu īn ebraică/ despre morile de vīnt/ despre betonările armate din staţiile de īnaltă tensiune/ dar istoria se scrie altfel/ alergīnd de la o imagine la alta/ anonimatul e o cale de a rezista/ iar numele lui persistă īn memorie/ chiar dacă īl şterg cu buretele/ revine, revine./ Păstrīnd proporţiile/ nici o simfonie nu se compune/ fără să păstrezi o temă/ s-o dezvolţi/ īn variaţiuni poetice/ de la una la alta īţi recapeţi suflul/ privind pe fereastră spre TEL-AVIV./ Marea e mai liniştită astăzi/ franjurile albe se mişcă lent/ precum vibraţiile literelor mele pierdute pe net” (Clipe restante).
Dedicat㠄familiei mele”, tipărită, iată, la Editura „Revista Familiei”, ultima carte, ca şi precedentele, īşi extrage materia lirică din spaţiul īnchis, aparent autonom al casei; Arta nudului poetic pare scrisă, pe una din dimensiuni, de o bunicuţă care se īngrijeşte de nepoţi şi care tresare doar la amintirea unor īntīmplări din copilăria īndepărtată; astfel: „Nu ştiu să-mi cer iertare şi cui/ cine e vinovat şi de ce/ paşii te īndreaptă mereu/ spre adevărul trecerii vremii/ nenăscute/ părinţii parcă trăiesc un timp/ īn visele nopţii/ ne dăscăleau mult/ ca şi cum am fi fost − din nou − copiii străzii/ bifurcate./ Ieri am făcut latkis din cartofi/ cu gustul amintirilor/ tata a dat pe răzătoare cartofii cruzi/ pīnă ce degetele i s-au rănit./ Mīncarea săracului cuibărită īn suflet./ Acum mīncăm şi pentru atunci, īn răzbunare...” (Yom Kippur).
Īn fapt, textele Biancăi Marcovici se dezvoltă īn succesiunea unor raporturi tensionale, e o poezie dură, crudă, adesea, fără ornamente, o artă a nudului, de unde se vede că, de la Sylvia Plath īncoace, feminitatea nu īnsiropează realul; īntre lăuntrul „bunicuţei” din postfaţa autorului intitulată Flautul fermecat şi realul īn surpare se iveşte ceea ce s-a numit ciocnirea civilizaţiilor; filozoful gīndea un conflict planetar, poetul īl simte īn preajma sa, īn relaţia mereu tensionată cu realitatea derizorie: „E o armă de a preface centrii energetici/ īntr-un ghiveci sedentar/ grafica neagră presupune să urmăreşti/ prepararea sucurilor gastrice./ Zilele astea īn Grecia/ am privit graffiti mīzgălite/ pe clădiri istorice./ Tineretul şi-a bătut joc de istorie cu mīna caldă/ folosind culori stridente/ ca o profanare de morminte/ stau chirciţi īn cafenele şi visează la locuri de muncă,/ un tineret anulat sufleteşte se răzbună./ Noi, cei care scriem, profanăm viitorul/ cu visele noastre imbecile/ de a fi la fiecare colţ de stradă un pamflet” (Refuzul). Nu e nici o „moral㔠aici şi nici clasicul „conflict al generaţiilor”; visul poetului şi pamfletul de la colţul străzii, clădirile istorice ale Greciei şi culorile stridente ale unor graffiti mīzgălite acolo „ca o profanare de morminte”, muzica şi poezia versus exhibiţionismul lumii, calomnia strigată şi „fericirea” ori „medicamentul” pe care le oferă canalul de televiziune „Mezzo” (Aria calomniei), prietenii „virtuali”, nişte silabe de pe net (Prietenii virtuali), īn sfīrşit, moda timpului şi strada, īn năruirea valorilor de altădată: „Au dispărut jartierele de altădată/ Ciorapii s-au transformat īn pantaloni zilnici/ Moda şleampăt ne-a invadat lumina/ Burţile sunt expuse ca pe un trofeu/ Pălăriile au boruri pleoştite/ Buricul e expus ca pe un diamant neşlefuit/ Mă duc acasă./ Am văzut destul!” (Jartiere). Pīnă şi Erato, muza poeziei erotice, elegiace, patronīnd cu lira sau ţitera īn mīnă blīnda lirică pastorală e, azi, o erată: „Trebuie să respir cuvinte/ ca pe un drog/ văd dincolo de Aurora Boreală/ chipul muzei... īn aburi./ Erato e o erată.../ tocmai azi de ziua unei femei./ Īn fapt singurătatea e plictisul.../ Ca şi cum cunoscīnd un bărbat/ īn cuvinte/ nu mai poţi să faci sex./ Atingerea s-a pierdut/ printre rīnduri...” (Sex interzis).
Cīnd simte că a văzut destul, poetul se duce acasă, se īntoarce īntre contraforţii cetăţii care, īn Arta nudului poetic, se ipostaziază īntr-un topos şi, deopotrivă, īn zona refugiului sigur care e poezia īnsăşi. Fiinţa a cărei vreme a īnceput la 40 de ani, cum spune īn poemul Epoca Clinton, construieşte zidurile de apărare pe o linie care uneşte marea, „orgasmul vieţuitoarelor” de pe Muntele Carmel şi casa; „Casa mea e locul īn care am prins rădăcini/ Un cuib de păsări definitiv/ mi-e frică de spitalele anoste/ acolo trupul omenesc devine o fabrică de produse” (Casa mea). Acestea constituie topos-ul, locurile de identificare ale fiinţei mereu īn conflict cu lumea stridentă din preajma sa, vie sau virtuală. Dar locul inexpugnabil rămīne poezia, lumea din vis īn care poetul alunecă din propria sa viaţă, iar modul existenţei acestei lumi se regăseşte īntr-unul din Eseurile lui T.S. Eliot: „un poem sau un pasaj dintr-un poem, scrie Eliot, tinde uneori să se realizeze īntīi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale; un anume ritm poate da naştere ideii şi imaginii”. Iată şi ilustrarea spuselor lui Eliot īn poezia Biancăi Marcovici: „Īmi asum răspunderea neutralităţii/ nu pot scrie īn numele altora/ īntotdeauna am făcut-o īn numele meu./ Poezia e certificatul de naştere/ a unui gīnd neelaborat./ Mai tīrziu te recunoaşte/ te implică/ pătrunzīndu-ţi īn inimă, legīndu-te./ ...e lacrima de pe obrazul unui copil” (Neutralitate). Gīndul neelaborat, lacrima de pe obrazul unui copil, imaginile de pe stradă şi de pe Internet, scenele de familie, amintirile de la Iaşi şi īntīmplările de la Haifa eliberează certificatul de naştere a poeziei Biancăi Marcovici, unul dintre cei mai importanţi poeţi romāni contemporani din Israel.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul