Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nășirea Morții, în Biserica de Argint

        Jeana Morărescu

Câte fețe dobândește Crima, în literatura lui D.R. Popescu? Crima – care nu cred că mai rămâne vreodată, în vreuna din piesele sale de teatru sau în vreuna din operele lui prozastice, doar la nivelul ei ordinar, bazic-psihologizat. Fețele crimei sunt multe în abordarea acestui scriitor și, dacă voi putea să parcurg vreodată în întregime teritoriul imens al operei sale (în care numai dramaturgia se pare că a depășit de mult suta de titluri, fără să adăugăm scenariile de film de ordinul zecilor), ispita unui inventar de tipologie a Crimei pare de neocolit! Oricâte ar fi fețele ei particularizate cauzal, esența crimei derivă, în filozofia intrinsecă a operelor, dintr-o perversă ontologie a Timpului fecundator: din necesitatea „răscumpărării”, a „plății”. Ceea ce nu aduce omului absolvire morală – ci, dimpotrivă, intensificare a acestui principiu „răscumpărător”.
Biserica de argint e prima din cele patru piese ce alcătuiesc volumul de teatru Scrisoare către englezi – ce apărea în 2009 la Edit. „Scrisul românesc” din Craiova –, ultimul, până acum, volum de teatru al autorului și, se pare, deloc ori foarte vag comentat. (Celelalte titluri sunt: Moartea lui Moș Crăciun, Moartea actorului Pompiliu Iordache, Scrisoare către englezi.)
Replică tulburătoare la damnarea criminală a Meșterului Manole, Biserica de argint își re-bifează planul tulburător prin faptul că omorul înfăptuit nu mai e legat de „comanda” transcendentă, ce a „grăit” printr-un vis uman, ci e dictat de liberul arbitru al unui personaj feminin, care de data asta nu mai e victima, ci ucigașul. Trupul și sângele bărbatului ucis, transformat în mortar prin sfărâmarea lui între ciocanele uriașe ale unei „Mori de piatră” cu instalație automată și prin amestecarea cu pietrișul și praful de pulbere provenit din mărunțirea pietrelor desprinse din munte, vor intra, fără să se cunoască, în tencuiala interioară a turlei unei biserici făloase nou-construite. (Preotul va fi observat în acest mortar un dinte de om și un nasture de cămașă – dar se va fi presupus că puteau proveni de la vreun cioban urcat spre culmea muntelui). Nu durării acestei biserici folosise, de astă dată, viața încorporată zidului: căci, contrar situației zidirii lăcașului de închinăciune comandat lui Manole, în care victima sacrificială – Ana – fusese zidită de vie, ceea ce se topise acum în zidurile Bisericii de argint fusese dintru început, un mort. Ca atare, preotul va observa că tot ce e supus ritualurilor creștine în această biserică e sortit, la viitorul scurt, morții și că „Lăcașul Domnului” devine malefic. Și totuși: această crimă – sau, mai bine zis victima ei, Spiridon – înlesnise, înainte de a fi omorât(ă), un act generator de viață: nașterea unui prunc în familia unui cuplu – Elvira și Dragoș –, a căror iubire reală era periclitată a se destrăma din pricina unei dorințe fierbinți și irealizabile de a avea un copil.
Biserica de argint e un text dramatic ce își începe desfășurarea pe un plan de viață obișnuit, în banalitatea „contingentului”: el și-a construit afacerea unei oarecari „industrii” a soclurilor de statui și colaborează cu sculptorii; ea e casnică. El pleacă pentru două zile la București, la un „târg de socluri”... Doar „Moara de piatră” instalată de el lângă casă pare să ne amenințe ușor gândurile cu prezența ei insolită și zgomotoasă, ca eventualitate a unui obiect (a unei construcții) ce s-ar putea asocia pe viitor vreunui fapt cu repercusiuni dramatice sau tragice... Pregătirea bagajului: moment pragmatic – cu, însă, amintirea proaspătă a nopții de amor intens, total și speranța rodirii unui prunc.
Discuții de tip cotidian despre profitorii și escrocii politici și economici ai regimului, discuții profesionale, cu ușoară vălurire spre metaforic, despre socluri și statui: „Ambiția mea este să se facă un parc zoologic... plin de statui: statuia berbecului, a armăsarului în călduri, statuia porcului... A berzei, a vulturului... dar să fie acolo și statuile furnicilor, statuile fluturilor/.../Proiectele mele pentru socluri... sunt unice!”. Ea îi va propune și „Statuia Oului, a frunzei de mărar, a florilor de măr”, statuia Lunii, unde se zice că zace trupul lui Abel, din care picură pe pământ într-o căldare, sângele lui, ce măsoară zilele Pământului – și chiar... o statuie a mării! Totuși: insinuarea către motivul Bisericii malefice se întreprinde din chiar acest act, prin povestirea, de către Dragoș, a visului său din zorii zilei, de a-i fi dat foc: „Dar poate, fără să-mi dau seama, strălucirea turlelor, a altarului și a icoanelor de argint ar fi putut să mă îndemne să mă închin în fața lor! Biserica era atât de fermecătoare, încât Dumnezeu nu mai avea loc în ea! Poate i-am dat foc voind să mă smulg de sub fascinația sa... blestemată! Parcă era ieșită din cei 30 de arginți!”.
Cel de al doilea act poartă și un titlu – care e și cel de al doilea titlu semnificator al piesei: Subiectul și Predicatul. Până la un punct, situația se aseamănă cu cea dintr-o altă piesă, mai veche, a lui Dumitru Radu Popescu: Testamentul lui Iuda. Și aici, și acolo – soția e vizitată de un bărbat necunoscut, care pătrunde în locuință. Acolo, e prietenul „din pușcărie” al soțului închis. Aici, un fel de vagabond, fără cămașă. Acolo, se vine motivat. Aici, tot „motivat”, dar „conjunctural”: omul vrea să facă „pipi” și nu poate sfida frumusețea locului, dacă va face în aer liber. Vizitatorul Elvirei are însă o minte sclipitoare și o informație culturală destul de remarcabilă. În genere – am mai afirmat – personajele lui D.R. Popescu nu sunt individualități psihologice, ci categorii antropoide ale unui ethos mitico-filozofic. Sunt situate între personajul real(ist) și personajul-metaforă. Indiferent de condiția socială, toate au – dobândită în împrejurări plauzibile – cel puțin o cultură mitologică. Pentru că viața lor imediată și „cotidiană” își ordonează re-semnificarea ființială pe diversele platforme ale unor mitologii și chiar pe „grafurile” unor rețele de simboluri ontologic și mai profunde! Și aici, și acolo, vizita se prelungește și începe să penduleze între politețe și agresivitate (reciprocă), între ofensiva tentativei de seducție și ezitările retractile, între sinceritate și „diplomația” deliberată. Și aici, și acolo, carnea înfierbântată și excitată a femeii cedează. Acolo, conviețuirea noului cuplu e mult mai lungă în lipsa soțului și pruncul din pântecul mamei se apropie de naștere. Tatăl lui are remușcări față de fostul prieten, nu-i poate lua, prin divorț, soția. El pleacă din viața lor încercând, pentru a fi întemnițat, stratagema unei spargeri de Bancă. În fața Băncii e însă ciuruit și ucis de un grup mafiot. Aici, lucrurile par mai simple: amorul durează o singură noapte. Dacă un prunc va fi prins rod, se va crede că el a prins rod în noaptea precedentă. De ce îl va ucide, atunci, Elvira, pe Spiridon – amantul de o noapte? (El va fi omorât, de fapt, în dormitor – cu un obiect mai mic – se pare că satârul de bucătărie – și apoi ea îl va trage afară, în pustietatea totală a locului și a nopții, între ciocanele Morii de piatră, puse în funcțiune.)
Motivațiile ar putea fi mai multe: „bucuria cărnii” în acuplarea lor repetată părea să fie întreținută mai degrabă, în însăși ispita atracției, de o puternică tensiune a urii. Deci ea ar fi acceptat benevol „violul”, în speranța unei șanse în plus de a rămâne însărcinată. Ar mai putea fi și o obscură credință magică: că sufletul unui copil nou-născut s-ar putea „plăti” lumii „de dincolo” printr-un alt suflet. Eroina trăiește din adolescență într-o lume/cultură/mentalitate a credințelor și „operațiilor magice”. Pe soțul ei l-a dobândit prin intermediul unei vrăjitoare – care i-a făcut, pentru deslegarea ursitei, „descântec de stea”. Spiridon exaltă „religia sexului” ca religia cea mai profundă și mai cinstită pentru că e religia Naturii, dar e urmărit permanent, precum într-un fel de contrapartidă tensionară, de obsesia morții! El invocă repetat, în timpul „jocului” erotic al seducției, cu un fel de humor funebru, prezența satârului zărit în bucătărie. Și tot el îi va oferi și ideea unei măcinări ce va fi fără de vreo urmă, în Moara de piatră: „ELVIRA: „... nu-ți pasă, da?... Nea Costică și-a pierdut mințile și... răzbunătoarele (s.n.) nu-l mai pot atinge!/.../Nea Costică nu mai poate nici măcar suferi pentru faptele sale! Senilitatea l-a eliberat de orice responsabilitate...”/„SPIRIDON: Ei, așa și tu, la bătrânețe, senilă fiind, dragostea mea, o să te... eliberezi de orice amintire... și responsabilitate... dacă mă pisezi și auzi vânturile mele vuind!...ˮ.
„Nea Costicăˮ nu este altul decât tatăl lui Spiridon descoperit târziu, de fiu, că a fost turnător și i-a turnat autorităților pe cei mai buni prieteni ai săi, ce-i încredințaseră secretul ascunzătorii lor. Ei fuseseră apoi ridicați și trimiși în moarte. O făcuse, crede fiul lui, nu din frică, ci din slăbiciunea de a nu putea ține secretul! „Răzbunătoarele” nu sunt altele, decât făpturile terifiante și furibund-pedepsitoare ale memoriei vinovățiilor criminale – întâlnite în mitologia greacă și în tragediile lui Eschile: Eriniile! Motivul mitic al Eriniilor e invocat încă dinspre începutul vizitei sale de Spiridon – și revine pe parcurs ca un laitmotiv obsesional al discuțiilor. Cu toate acestea, după nașterea pruncului, Elvira e senină și fericită – ca și cum nu ea ar fi luat viața unui om! Eroina declară că s-a spovedit bradului din fața casei, scobind în coaja lui o cruce, după o credință străveche – și e liniștită, deoarece bradul nu s-a uscat și asta înseamnă că toate păcatele ei au fost iertate!
Al treilea act stă sub titlul tutelar al Muntelui alb înălțat la orizont: Al „Omului alb” din copilăria eroinei, a cărei curăție i-o invocă – în timp ce Dragoș se re-spovedește, de data asta micuțului, în clipele ce-i anticipează botezul în biserica cea nouă: Biserica de argint. Își mărturisește compromisurile la care l-a împins chinga societății și tristețea abaterilor de la idealul soclurilor perfect potrivite. Ideea de soclu își întregește acum substratul ei metaforic și simbolic, de principiu susținător.
O profanitate angoasantă și cinică – a prezentului – își caută, (și) în acest text, antidotul, la intersecția cu ethosul tenace al unui timp arhaic și descoperit precum „lumina unei stele ce-a murit”...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul