Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Experienţe, semnificaţii, cifre, căderi, ridicări

        Radu Aldulescu

Īn copilărie experimentam postul din instinct. Părinţii mei nu posteau, deşi proveneau din familii creştin-ortodoxe care ţinuseră astfel de rīnduieli. Ateismul īnsă părea pentru ei ceva mai mult decīt o sarcină de serviciu. Era aproape un crez, procurīndu-le iluzia unui confort pe care se īntīmpla uneori, fără voia mea, să-l agresez refuzīnd mīncarea. Aveam īn casă īn jur de o mie de cărţi de literatură, printre care nu exista nici o Biblie sau carte de rugăciuni. După vīrsta de patruzeci şi cinci de ani, cīnd soarta a vrut să locuiesc din nou cu ei sub acelaşi acoperiş cīt au mai avut de trăit, ei au redevenit familia mea şi ca şi copiii mei. Aveau de-acum pe un raft al bibliotecii o Biblie īmbrăcată īn coperţi de vinilin, un Nou Testament cu Psalmii şi cīteva cărticele de rugăciuni. Īn pragul senectuţii păreau să se fi īnmuiat, īncercīnd să creadă īntr-un Dumnezeu al lor, ca tot omul de altfel; un Dumnezeu care oferă rabaturi şi īnlesniri de toată mīna şi mai cu seamă scutirea de post. Toată viaţa fuseseră pofticioşi şi cu atīt mai mult acum, la bătrīneţe; la o adică, şi preoţii dau dezlegări la post bătrīnilor şi bolnavilor. Există obiceiul ca unii membri ai familiei să postească pentru cei care nu pot, aşa īncīt posteam pentru ei. Uite īnsă că vechea poveste se repeta. Iarăşi īi agresam, mai cu seamă că, la un moment dat, am avut nesăbuinţa să le īmpărtăşesc virtuţile postului. Mama, īn special, era extrem de tranşantă: E o prostie. Pe Dumnezeu nu-l interesează ce bagi īn gură. Adevăratul post se ţine īn suflet. Uite, catolicii... De ce nu ţii post catolic barem, cu ouă şi lactate? Atīt de habotnic? Asta-i chiar boală la cap! Chiar vrei să te omori cu mīna ta, īnainte de termen? Argumentul că n-am cum să ţin post catolic, deoarece noi sīntem ortodocşi, n-avea nici o valoare pentru ea īn faţa evidenţei că sīnt numai piele şi os, iar īn timpul Postului Mare arătam ca scăpat de la Auschwitz...
Postul este cea mai veche instituţie a lumii. Īnzestrīndu-l cu liber arbitru, Dumnezeu le-a oferit protopărinţilor noştri prilejul de a-l exercita īn alegere şi ascultare, spunīndu-le să nu mănīnce din pomul cunoaşterii de bine şi de rău. Ispitirea şi căderea īn păcatul originar se pare că a venit prin exagerarea şi denaturarea interdicţiei. Dumnezeu i-a spus lui Adam să nu mănīnce şi acesta i-a transmis Evei, care a vrut să īnţeleagă exagerat, cum că Dumnezeu le-a interzis chiar să se şi atingă de pomul cu pricina. N-a fost mare lucru pentru diavolul-şarpe, cu abilităţi de avocat şi politician, să-i tălmăcească Evei: Dumnezeu i-a interzis să se atingă de pom, dar de mīncat poate să mănīnce fructul. Izgonirea din Paradis − căderea īn lume pentru a exersa păcatul a cărui plată e moartea − a fost, aşadar, alegerea omului.
Īmi scapă tīlcul faptului că părinţii mei au murit amīndoi īn zile de post, dar trebuie că acest tīlc există. Tata a murit subit īntr-o miercuri din luna februarie, īn 2002, după prīnz, la două ore după ce am plecat de-acasă, iar cīnd m-am īntors, pe seară, īl luase Salvarea şi era deja la morgă. Mama a murit două luni mai tīrziu, īn Postul Mare, după ce a stat zece zile conectată la aparate, īn urma unei operaţii pe care n-ar fi trebuit s-o facă. Deşi am vegheat-o constant, a murit, ca şi tata, īntr-un răstimp cīnd am lipsit de līngă ea... Am īncercat mai apoi să dau o semnificaţie existenţei mai multor cifre de doi īn datele morţii lor: cei doi de doi şi cele două cifre de zero din an, o lună a doua şi două luni mai tīrziu, o lună a patra, adică doi plus doi... Erau legaţi unul de altul, dependenţi chiar, dovadă că mama nu i-a supravieţuit prea mult tovarăşului de viaţă līngă care a stat patruzeci şi nouă de ani. Din ce ştiam şi mai cu seamă din ce mi-au povestit īn ultimii trei ani şi jumătate cīnd am locuit īmpreună, reieşea că s-au susţinut reciproc īn perioade grele, īn care n-ar fi putut răzbi fiecare pe cont propriu. N-am reuşit să aflu dacă s-au iubit, fiindcă depănarea amintirilor lor era īn permanenţă copleşită de descrierea unor vremuri grele, care au īnceput din copilărie şi tinereţe, cu război, bombardamente, secetă, foamete, economaturi, frica permanentă de a nu-şi pierde slujba, frecuşurile printre tovarăşi īn şedinţe lungi. Asta, īn vreme ce eu, la rīndu-mi, mi-i aminteam şi-i vedeam ca pe nişte tovarăşi de cazan, care făceau dulceţuri şi gemuri īmpreună, puneau murături pentru iarnă, găteau īmpreună şi mīncau īmpreună, mai cu seamă după ce au ieşit la pensie. Au mīncat pensie aproape douăzeci de ani. Aproape douăzeci de ani, lungile şedinţe stresante de altădată le-au īnlocuit cu statul īmpreună la televizor ceasuri īn şir. Īn destule privinţe, īntr-un sens profund chiar, nu mă văd semănīndu-le. Şi totuşi, cīnd mă uit la buricele degetelor de la mīini, la forma lor şi a unghiilor, īmi aduc aminte de mama. Coapsele şi gambele − conformaţia atletică a picioarelor − īmi amintesc de tata. Nu mai spun că amīndoi şi-au cīştigat traiul scriind şi citind.
M-am născut la un an după căsătoria lor. Primul lor copil, aşadar, adăugat ca al treilea cuplului de doi. După vīrsta de cincizeci de ani, am īncercat să dau o semnificaţie acestei banalităţi, legīnd venirea mea pe lume ca al treilea, la un an după formarea cuplului lor, de faptul că, la un an după moartea lor, la exact un an după ce a murit mama, la sfīrşitul Postului Paştelui 2003 (īn sfīrşit, apare şi cifra 3), eu īnsumi am trecut pe līngă moarte la mustaţă, cum se spune. Mi-a perforat ulcerul şi am ajuns pe masa de operaţie cu tensiunea zero. Dacă ar fi trăit mama, după cum o ştiam, disperată īn a semnala iminenţa nenorocirii ca şi cum ar fi invocat-o, trebuie că ar fi jubilat: Ţi-am spus doar că te omori cu mīna ta! Post īţi trebuie ţie? Uită-te la tine cum arăţi! La o adică, aş fi īnclinat să-i dau dreptate. Suprapuneam postul peste rigorile foamei impuse de statutul meu de scriitor liber profesionist, care, pīnă īn urmă cu un an, de bine, de rău se hrănise din pensiile lor... Īi e de ajuns zilei grija ei – uitasem, nu fusesem īndeajuns de atent şi organismul o luase la vale. Īn īmprejurări diferite, mi-a fost dat să retrăiesc genul ăsta de experienţă peste zece ani, īn iulie 2013. Īn sfīrşit, am vrut să cred atunci, īn 2003, deşi e neavenit să crezi aşa ceva, că părinţii mei m-au chemat la ei, aşa cum tata ar fi chemat-o pe mama la el după două luni. E neavenit, spun, fiindcă de fapt Dumnezeu ne cheamă la El sau ne ia cīnd consideră īncheiată misiunea noastră īn această viaţă, măcar că morţii, sufletele lor, au uneori capacitatea să influenţeze sufletele īntrupate. Şi iarăşi aş vrea să cred că obiceiul de a posti m-a salvat totuşi de la moarte, īn pofida oricăror evidenţe, folosindu-mi totodată şi īn cumpăna de peste zece ani. Sīntem, īn definitiv, suma obiceiurilor şi a experienţelor noastre.
Totuşi tendinţa de a contabiliza şi analiza īn detaliu căderile este ea īnsăşi o cădere, fiindcă anihilează importanţa ridicărilor. Mult mai importante sīnt ridicările. După acel fatidic an 2003, după Paşte chiar, a īnceput să-mi meargă mai bine, īn eventualitatea că prin bine se īnţelege īmbunătăţirea relaţiilor sociale şi a stării de sănătate (īmi păstrez totuşi o marjă de circumspecţie; nu īntotdeauna acestea sīnt datele binelui efectiv; nu de puţine ori ele pot camufla un rău care sapă īn adīnc şi, la un moment dat, va ieşi la suprafaţă să-şi arate colţii). Cert e că, īn anul următor, am reuşit să public īn sfīrşit o carte după şapte ani de absenţă din peisajul editorial. Binele acela fusese camuflat sub o perdea groasă de rău aparent, ce oferea o garanţie de smerenie, īntărită printre altele şi de post. Tot răul spre bine, cum se spune. Răul construieşte binele, tot aşa cum căderea susţine ridicarea. Cu exact o săptămīnă pīnă să ajung īn spital şi pe masa de operaţie cu tensiunea zero, īn vinerea dinaintea Vinerei Mari din 2003, am plecat ca şi gonit din Bucureşti şi din apartamentul părinţilor īn care stătusem, īn īmprejurări extrem de nefaste, asupra cărora nu mai insist. Rămăsesem fără casă, pe drumuri şi pe moarte, dar susţin că tot răul acela era o garanţie a binelui. Dacă ar fi să apelez iarăşi la simboluri, aş spune că toată povestea asta a ajuns la apogeu īn pragul Sfintei Sărbători a Īnvierii, dintr-un an care se termină cu cifra 3, ducīndu-mă cu gīndul la Sfīnta Treime şi la faptul că sīnt al treilea apărut īn familia mea.
Ca un ageamiu ce sīnt īn numerologie şi simbolistică, umblīnd pe bījbīite prin semne, simboluri şi cifre, s-ar zice că experimentez, exersīndu-mi totodată liberul arbitru, precum protopărinţii noştri, care, experimentīnd condiţia de muritori, nu s-au mai putut īntoarce din ea. Tot ce experimentează omul are consecinţe ireversibile şi cīnd acestea nu se văd. Ceva rămīne īn noi pe veci, īn afară că tot ce ajungem să cunoaştem pe diverse căi ale experienţei ţine de miracole avīnd deschideri spre taine inaccesibile creaturilor care sīntem. Omul creşte şi descreşte, concomitent sau alternativ, prin şirul anilor vīrstei şi prin şirul generaţiilor succesive, pe măsură ce experimentarea păcatului şi a virtuţii devin rutină şi obişnuinţă, iar obişnuinţa se instituie ca a doua natură sau fire, bună sau rea. Obişnuinţele-obiceiurile rele sīnt, din cauza firii omului dobīndite prin păcatul originar, mult mai numeroase decīt cele bune. Se spune, pe bună dreptate, că omul are tendinţa să se īntoarcă la păcat precum cīinele la vărsătură. Uneori o face conştient şi ros de remuşcări, dar cel mai adesea denaturīnd păcatul īn sinea lui, pīnă ajunge să-l vadă ca pe o virtute. Tot astfel, prin denaturare şi exagerare, puţinele obiceiuri bune care-i deschid omului calea spre virtute se pot transforma īn obiceiuri rele.
Multe īi stau la-ndemīnă omului, dar foarte puţine īi sīnt de folos. După căderea īn lume, acumularea păcatelor a atras după sine īnmulţirea interdicţiilor. Prin pădurea de pomi cu fructe oprite, omului īi e dat să aleagă experimentīnd. Nu īntīmplător pornirea de a experimenta este apanajul copilăriei şi tinereţii şi presupune o anume fragilitate-vulnerabilitate aflată īn proximitatea căderii. Experimentīnd īnsă, omul tinde spre stabilitatea maturităţii, care-l pune pe făgaşul rutinei bune sau rele. Experimentul este, de asemenea, apanajul scriitorului, cronicarului, evanghelistului, creatorului de lumi inspirate de realitate şi care aruncă asupra realităţii lumini diverse, spre a descoperi trăsături şi feţe nevăzute altminteri. Experimentīnd, omul cade şi se ridică necontenit, aflīnd necontenit lucruri noi despre sine.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul