Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Universuri compensatorii – de ce citim

        Adrian Costache

Cu mai mulţi ani în urmă, cred că înainte de 1990, am avut un elev, căruia îi eram şi diriginte, nu doar profesor de română, şi care, într-o manieră cumva bizară, a refuzat în cei patru ani să vadă măcar un spectacol de teatru cu clasa. Nici cu lectura Mugurel (cred că acesta era numele lui) nu se omora. În schimb, învăţase un fel de metalimbaj pe care-l folosea cu diferite ocazii şi cu care se salva. Umplea, adică, pagini, atât cât era necesar pentru a lua un şapte sau un opt. Peste timp, la o clasă de a XI-a la Colegiul Naţional „Sf. Sava”, la un test de lectură, zece elevi au lipsit, deşi lectura, ca şi testul,  fuseseră anunţate din timp: era vorba, de fapt, de o nuvelă istorică, o capodoperă în felul ei, dacă e să ne luăm după G. Călinescu – Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi.
Nici astăzi nu ştiu cu prea multă limpezime ce motivaţie avea Mugurel pentru refuzul de a merge la teatru. Sectant nu era, nimic din comportamentul lui nu ieşea din normele vremii. Cred însă că am încercat, la un moment dat, să capăt o explicaţie a atitudinii lui, dar n-am obţinut prea mult. Sau, poate, da!... Spusese un lucru de care nu mai auzisem până atunci, că ne „pierdem” cumva puritatea raţiunii dacă începem să frecventăm astfel de „universuri compensatorii”; el era într-adevăr un pasionat de matematică (fără rezultate excepţionale însă!).
Explicaţia sunase pentru profesorul de atunci ca o enormitate. Abia mai târziu am înţeles că lucrurile nu erau atât de simple, când se întâmplase ca, în alte serii, doi-trei dintre ei să descopere neaşteptat şi relativ târziu fascinaţia universurilor fictive, iar eu să fiu nevoit uneori să le spun „mai lăsaţi cărţile de literatură acum, că v-aşteaptă un examen de admitere la facultate. Care era, de regulă, destul de dur... Aşadar, cu ani în urmă, Mugurel nu dezvoltase, în felul lui surprinzător, enormităţi... Încercând peste timp să aflu de ce cei zece elevi de clasa a XI-a nu citiseră Alexandru Lăpuşneanul (şi nici n-aveau să citească până la urmă!) şi lipsiseră, am redescoperit aceeaşi formă de apărare a celor în cauză în faţa universului ficţional. Există, cu alte cuvinte, oameni pentru care universul ficţional este un lucru inutil şi toxic, o pierdere de timp, un fel de „drog” faţă de care trebuie să ne apărăm. Fenomenul s-a clarificat în ultimii ani mai ales, când „lectura” obligatorie, chiar dacă face parte din Programa şcolară, rămâne o „sarcină” nerealizată, elevul dezvoltând „strategii” şi „filozofii” diverse, care motivează refuzul acesteia. Există, aşadar, azi, cu drepturi egale în cetate şi-n şcoală, „necititorul de literatură”, aşa cum există „cititorul de literatură”. E adevărat, „necititorul de literatură” poate avea ceva probleme la anume obiecte de studiu în anii şcolarităţii, riscând uneori chiar o corigenţă (la acei profesori pentru care absenţa lecturii e uneori tradusă în termeni morali, nu doar estetici, ca fiind oarecum sinonimă cu impostura: vorbeşti despre ceva cu care n-ai luat contact, comentezi un lucru prin informaţii de mâna a doua etc., etc.!), dar, în cele din urmă, traseul lui şcolar se definitivează fără mari probleme.
Este clar că milioane, miliarde de oameni nu au citit/nu vor citi niciodată o carte, dacă în anii şcolarităţii n-au făcut acest lucru. Aceştia (dar nu doar ei!) vor trece prin viaţă refuzând/evitând/ratând contactul cu ceea ce se pot numi... universuri compensatorii: literatura, artele, în genere... În faţa acestor sute de milioane, miliarde, toate teoriile cu privire la dezvoltarea personalităţii sau la modul în care cele două emisfere ale creierului funcţionează, devenind sedii ale abilităţilor/competenţelor/creativităţii artistice sau ştiinţifice, sunt lipsite de relevanţă. Ei îşi vor duce existenţa fără mari probleme, în sensul în care ei nu vor pune niciodată întrebările ale căror răspunsuri nu pot fi identificate decât cu ajutorul acelor universuri compensatorii. (Eventual, unii vor avea un răspuns religios la astfel de întrebări, dacă totuşi şi le vor pune!) Pentru ei, insuficienţa vieţii ca existenţă nu apare nicicând. Viaţa este suficientă atâta câtă este!... Pentru ei, un număr teribil de întrebări nu vor căpăta niciodată formă lingvistică...
Sigur, viziunile optimiste şi utopice despre fiinţa umană vor spune că este inadmisibil ca o fiinţă umană să nu ia contact cu experienţa tulburătoare a universurilor compensatorii; compensatorii, în sensul în care fiinţa umană se împlineşte şi prin vis, năzuinţă, ideal... Sigur, un  profesor/educator va accepta cu mare dificultate realitatea ca un număr impresionant de absolvenţi de liceu, de exemplu, să nu fi citit niciodată o carte integral... Să nu se lase, cu alte cuvinte, provocaţi de lumea fascinantă a acestor universuri!... Să nu-şi completeze existenţa cu dramul de vis, utopie, ideal şi inocenţă pe care doar aceste lumi li-l oferă. Şi totuşi, în ciuda acestor proiecţii generice asupra a ceea ce înseamnă umanitate, fiinţă individuală, destin etc., lumea merge înainte, citind – se zice – din ce în ce mai puţin... Unii spun că lucrurile n-ar fi atât de dramatice, deşi semnele sunt altele, atâta vreme cât au „filozofii” care explică refuzul lecturii. Va trebui, cu alte cuvinte, să acceptăm lumea aşa cume este ea. Ciudat e uneori altceva: în cazul celor zece elevi de-a XI-a, unii dintre ei au fost nevoiţi până la urmă să dea testul de lectură (n-au putut lipsi de la ora de literatură la nesfârşit) şi au luat o notă sub cinci. Dacă ar fi citit – textul, depinde de ediţie, nu are mai mult de 10 pagini –, ar fi avut toate şansele să ia o notă de cel puţin şapte... La mijloc însă era un „program”, o „ideologie” a vremurilor noastre, o apartenenţă a lor la ceea ce am numit „necititorul de literatură”. Nici măcar şcoala (de stat!) care vine totuşi cu propriul program nu a putut în acest caz modifica opţiunea lor... de viaţă. Iar urmarea nu a fost dramatică, niciunul nu a rămas corigent pentru că nu a citit nuvela Alexandru Lăpuşneanul. Iar dacă nuvela va fi cumva, în cazul lor, subiect de bacalaureat (ceea ce-i puţin probabil!), ei au citit suficient despre nuvelă pentru a lua o notă de cinci, şase sau poate chiar şapte.
Dilema rămâne totuşi: poţi deveni „necititor” cu acte în regulă dacă nu ai citit măcar o carte de la un capăt la altul, pentru ca opţiunea ta de „necititor” şi de refuz programatic al universurilor compensatorii, să fie solidă, în cunoştinţă de cauză?!... E o dilemă pe care societăţile democratice şi curriculumul modern nu par capabile a o rezolva. Asta nu înseamnă că societăţile mai puţin democratice au rezolvat, definitiv şi mai bine, problema contribuţiei „universurilor compensatorii” în formarea personalităţii adolescentului.


P.S.: Şi totuşi de ce citim?!... Pentru unii e un reflex, aşa cum mestecă gumă, un pseudo-fapt de cultură, pentru alţii e semnul unei înfrigurări, în vreme ce pentru cei puţini lectura înseamnă asumarea, exorcizarea şi remitizarea cuvântului şi ale omului...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul