Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

F: Fotbal şi Frumuseţe

        Gelu Negrea

La ora, minutul şi secunda când citiţi aceste rânduri se va fi consumat, probabil, primul act al „dublelor” ce preced intrarea echipelor noastre de fotbal-asociaţie în Europa. Fiindcă trebuie să rămânem cu membrele inferioare pe pământul sfânt al patriei: nici unul dintre turnirurile continentale de elită – Champions şi, respectiv, Europa League – n-au demarat încă întrecerile ediţiei 2013-2014. Şi tururile preliminare, prin care am defilat în pas gimnastic, şi pârdalnicul play-off în care ne găsim încă angrenaţi, sunt, oricât de mult ne-ar plăcea nouă ca lucrurile să stea altfel, exterioare competiţiilor propriu-zise. Disputa europeană veritabilă începe abia din momentul în care intră în joc cei de pe tabloul principal, cum se zice la tenis; până atunci, avem de-a face cu banale calificări şi consolatoare recalificări (mă refer la exhibiţia aia regulamentară în virtutea căreia codaşa din arealul urban al Ligii Campionilor se dă de două ori peste cap şi se preschimbă în fruntaşa din satul fără câini al Ligii Europa).
Să ne bucurăm, aşadar, temperat-continental pentru faptul că avem patru echipe care se (z)bat să pătrundă pe tărâmul mirabil al celor aleşi; regatul gloriei începe însă oleacă mai încolo, cam de pe la semifinale în sus. Dacă ne ţin curelele să vizăm astfel de azimuturi ale performanţei, bine; dacă nu, vom continua să ne îmbătăm mioritic cu olimpica aqua chiorensis lansată interesat pe piaţă de domnul Pierre de Coubertin sub sloganul defetisto-internaţionalist: nu e important să câştigi, ci să participi. Care satisfacţie să fie la el, acolo…
Vreau să spun, cu alte cuvinte (ba chiar cu acestea!) că rezultatele înregistrate până acum de Steaua, Pandurii Târgu Jiu, Petrolul Ploieşti şi Astra Giurgiu – unele aşteptate, altele, mai puţin sau aşa şi-aşa – pot fi contabilizate la capitolul succesuri; până la performanţe, mai va! Deocamdată ne plasăm în siajul titlului unui film românesc din urmă cu câteva decenii: la patru paşi de infinit, regia Francisc Munteanu. Un film îndeajuns de mediocru, de altfel…
Dar în timp ce careul fotbalistic de aşi made in Romania amuşinează cu aplomb pe la porţile Europei, ce se mai întâmplă, măre, prin campionatul nostru cel atât de intern încât nu se mai înţelege om cu ferefist?! Păi, ce să se întâmple? Multe şi minunate lucruri (adicătelea, cum ar veni, lucruri de care te minunezi cu gura până la urechi şi retur)! Cel puţin, paranghelia aia sulfuroasă cu Concordia Chiajna şi Rapid mie, unul, mi se pare mai ceva ca boul bălţii şi adunaţii copăceni la un loc. O formaţie bi-retrogradată (deci, care n-avea ce mai căuta în prima Ligă) şi o a doua fără licenţă (deci, care idem) sunt puse, în conformitate cu indicaţia preţioasă a unui lider sindical, să joace un baraj fraudulos după o şedinţă la care preşedintele FRF, Mircea Sandu, şi şeful LPF, Dumitru Dragomir, participă fără milă şi nu fac nimic pentru a evita aberaţia ilegală şi penibilă care se derulează democratic sub ochii lor albaştri şi suavi. Ce-a fost oare în, scuzaţi vorba cea proastă, mintea lor şi a competenţilor care au votat disputarea barajului aceluia de la Porţile de Fier ale raţiunii? Credea vreunul dintre ei că o miuţă încropită la repezeală în pre-sezon poate ţine loc de licenţă sau de acoperire regulamentară?
Rapid a disputat două etape în campionat în stare de perfectă ilegalitate. Ştiau chestia asta şi FRF-ul, şi Liga, şi giuleştenii înşişi (a mărturisit-o ulterior Daniel Pancu). Este motivul pentru care mie nu-mi vine deloc să vărs lacrimi de compătimire pe umerii fragili ai rapidiştilor şi nici să-i mângâi cu duioşie pe creştet în semn de încurajare. Când ştii bine că te duci la ciordeală – chiar dacă ea este pusă la cale de organe – n-ai nici un drept să te smiorcăi pe urmă că banii furaţi au fost falşi! Şi nici să intri în greva foamei protestând cu indignare împotriva faptului că pe lume există falsificatori de bancnote. Nu e nici etic, nici de bun simţ.
Pe de altă parte, împingerea de către T.A.S. a Concordiei Chiajna pe prima scenă a fotbalului autohton reprezintă cel puţin o dublă ilegalitate. Nici un tribunal din lume nu poate face, în circumstanţe normale dintr-o retrogradată patentă o re-promovată eternă. Ca şi Rapid, Concordia n-avea ce căuta la baraj. Pe deasupra, l-a mai şi pierdut. Să admitem că logica T.A.S.-ului a fost simplistul: C.C. ia locul celor cu care disputaseră barajul. Numai că şi aceia îl disputaseră la fel de ilegal, chiar dacă ilicitul lor provenea pe altă filieră motivaţională. Lipsa de legitimitate a prezenţei într-o competiţie a unui club nu conferă automat legitimitate prezenţei adversarului care te-a mai şi eliminat după o partidă de departajare, ea însăşi aprioric invalidă.
Cât despre ideea lui Mircea Sandu de a se mări numărul divizionarelor la 20 îmi pare, dacă nu o bătaie de joc fără perdea şi fără margini, atunci o imbecilitate, pur şi simplu. Nu mă mai ostenesc să explic de unde până unde, nici ce şi cum. Întreb doar: în definitiv, de ce 20 şi nu 44, ca mucenicii? Sau ca numărul similar de pahare băute până la spitalul Fundeni ori alt aşezământ de binefacere medicală?
Voi spune, în schimb, altceva, în aparenţă fără nici o legătură cu toate acestea. Şi anume: după ani de zile în care m-a călcat amarnic pe bătături cu indolenţa lui vecină cu inconştienţa, plus lejeritatea cu care îşi irosea un talent fotbalistic rar, Adrian Cristea, aterizat de curând în ograda primitoare a Stelei, a reuşit să-mi devină simpatic cu o declaraţie dintr-un interviu recent, în care sugera ceva care m-a izbit prin evidenţă. Spunea Cristea că, aşa cum vede el problema din punctul de vedere istoric şi din punctul de vedere de drept privat, teleologia sa existenţială aşează pe primul plan ideea de a-şi trăi viaţa în chip plenar, iar nu aceea de a izbi cât mai competitiv cu bocancii într-o băşică de piele. Şi zău dacă n-are dreptate, omeneşte vorbind. Mă tem că este pe cât de stupid pe atât de morbid să faci dintr-un joc al gambelor o raţiune de a fi, indiferent că aparţii taberei practicanţilor sau celei a suporterilor. Nu are rost să v-amintesc destinul dramatic al marelui fotbalist britanic George Best sau al contemporanului nostru Paul Gascoigne, al lui Sandu Neagu ori al ex-clujeanului Solomon, oameni care după ce au terminat cu fotbalul n-au mai ştiut ce să facă cu viaţa lor şi au capotat lamentabil. Dar când citesc prin ziare că nişte tineri îşi periclitează sănătatea de dragul unor băieţi deveniţi staruri publice pe motiv de joc de glezne simt că devin subit fan Adrian Cristea. Nu fotbalistul, ci tânărul care doreşte să-şi trăiască viaţa ca un om, pur şi simplu. Chiar dacă, deocamdată, pentru el asta înseamnă hârjoneală erotică telenovelistă cu Bianca Drăguşanu sau prezenţa în juriul nu ştiu cărui concurs de frumuseţe.
Fiindcă, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pentru mine, un ins dotat corespunzător în zona cerebelului şi a muşchiului miocardic care, având de ales între fotbal şi frumuseţe, optează pentru fotbal este un infirm. Sau va fi, mai devreme sau mai târziu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul