Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teme poetice la Mihai Ursachi

        Dan Cristea

Înclinația către mister e una dintre trăsăturile cele mai evidente din poezia lui Mihai Ursachi, care se deschide, de la primul volum, cel din 1970, cu descrierea unui obiect straniu, inelul cu enigmă: “ Un întreit mister tronează: juvaer/ cu sensuri trei și touși unul singur,/ povară fabuloasă de chinuri și plăceri, / pe care-o țin la deget ducându-mă-n adâncuri…”. E vorba, în genere, de un mister care nu se dezvăluie prin explicații, rămânând închis în sine, ca un simbol, cum se întâmplă în versurile citate, în care deținătorul juvaerului dispare cu “povara” sa neprețuită în străfunduri la fel de misterioase. Scenariul enigmatic nu se oprește la obiecte, acesta cuprinzând deopotrivă localizări (“lăcașuri ale enigmelor”), personaje, întâmplări, istorii și povestiri, îmbrăcând uneori forma baladelor, a parabolelor sau a prozopoemelor. Exemplele se oferă de la sine, cu generozitate.
Astfel, un Menestrel, “ambasadorul Melancoliei”, poartă cu sine, pe un drum “de multe vieți” (indiciu al atemporalității), o solie “scrisă în limba melancolică, cu caractere insesizabile”. Ajuns la un “castel înecat în verdeață”, cu porți negre pe care e sculptat un dragon de pază (recuzita de basm romantic, tradițională), menestrelul nu intră înăuntru, căci, de fapt, cum mărturisește: “Eu nu căutam nicăierea nimic”. Își continuă, așadar, drumul solitar (“eu însumi, pe veci încifrata mea carte,/ un cântec de vis îmi suna în urechi”). Mod de a sugera că propriu activității poetice e caracterul nepractic, aceasta desfășurându-se asemeni unui vis. Sau, ceea ce e tot pe aproape, că poezia, pentru a-și transmite mesajul propriu, nu bate la uși închise.
Într-un alt poem, alchimistul Abstractor, în “marea Distilerie”, visează să capteze “substanța aceea nebună, alcoolul secret din cuvinte, Spiritum verbi”. Rod al Neantului, în viziunea lui Mihai Ursachi, conținând în sine “germenele Neființei”, poezia însăși îi apare poetului ca un “iluzoriu veșmânt năzărit din abisuri de noapte”, cuvintele ei  fiind “năluciri de cuvinte”. În acest univers imaginar, ținând de vizionarism și îndatorat miturilor romantice, un dram de “nebunie” (“Vedem fantasme ca nebunii”) nu îi este străin lui furor poeticus . Un alt obiect straniu e “fructul oprit”, a cărui “găoace stă în mijlocul miezului și îl mărginește”. În legătură cu această imagine, de altfel, e de observat faptul că, pe mari porțiuni, poezia lui Mihai Ursachi se arată ca o poezie a centrului și a circumferinței, a unui univers sferic sau circular, în care s-ar putea citi “metamorfozele cercului”. Cu alte cuvinte, ca o poezie aplecată mai mult spre sine, nu în sensul confesiunii, dar ca spațiu mental, ca sursă a himerelor și reveriilor imaginației. Peisajul poemelor e, cu precădere, unul interior. Acestei naturi lăuntrice, ecran al “vedeniilor”, îi aparține și “ciudatul” palmier Talipot care înflorește pe “țărmul de aur”, pe deasupra căruia fâlfâie pasărea liră și pasărea ibis, dar și fluturii grași, de un “albastru otrăvitor”. Un peisaj exotic-paradisiac, s-ar putea spune, apărând însă, de îndată, și reversul său, aluzia infernală. Căci pe țărmul de aur nu se poate ajunge decât dacă “te-aduce dracul cu barca-i blestemată”. Intruziunea distruge mirajul, fiindcă, în prezența privirii, palmierul înflorit se face “mii de fărâme cu floare cu tot”.
 Lumea are o natură duală la Mihai Ursachi, a cărui imaginație, pe de altă parte, se dovedește prodigioasă în crearea de semne ale misterului. Să mai amintim câteva, dintre obiectele enigmatice (cum ar fi “jâlțul verde”, locul unde personajul narator, la persoana întâi, se “scufundă într-un calcul himeric” al timpului fără timp, dar și în rememorarea unei istorii tenebroase de amor, trădare și crimă între frați sau corabia ciudată “Alcyon” sau sania albă Annunciation)) ori dintre animalele și vietățile bestiarului imaginar (câinele Miriapodis care nu există decât în coșmarele somnului sau melcul Adeodatus, pe a cărui cochilie se scriu scrisori și care servește astfel drept poștaș). Numeroase sunt și construcțiile care punctează mitologia funambulescă a poetului, de genul orașului Megapolis, al orașului himeric cu numele Hazard, al orașului metafizic construit din idei ori a cetății Putreziciune, supuse unui halucinant asediu care durează “trei milioane de ani cel puțin”. În genere, Mihai Ursachi excelează în a sugera, prin scenariile sale fanteziste, timpul indecis, atemporalitatea , “ora nebună”, neînregistrabilă, timpul abolit sau oprit în loc. Câteva poeme enigmatice care au la bază obiecte banale (Flanela) sau întâmplări de ordinul cotidianului (Poem despre domnișoara Gabriela Șerban și despre unica noastră întâlnire la o expoziție suedeză de pictură) ne conving că stranietatea este și o problemă de percepție, de unghi de vedere, de scriitură în ultimă instanță. Fără “tratamentul” specific al poetului care atacă fundamentul “realist” al poemelor, acestea ar fi putut figura foarte bine printre producțiile generației optzeciste. Un exemplu mai deosebit de compoziție enigmatică (enigmatică în primul rând prin laconismul expunerii) îl găsim în Triplu poem pentru bătrânul porcar Garibaldi, poem care, așa cum mărturisește autorul într-o confesiune, ar fi fost inspirat de un caz real, cu un final “horror” în desfășurarea concretă. Poemul oferă, dimpotrivă, o “descriere plină de tristețe și de înțelesuri a morții “ personajului din “mahalaua adâncă Țicău”, care devine, de fapt, în relatarea poetică,  o victimă a autorității. Foarte expresivă, de asemenea, e și îmbinarea de planuri (inferior și superior, trivial și angelic), căci, după moarte, umbrele porcarului și ale porcilor lui “sunt în ceruri și împreună cu serafimii”, hălăduind prin “toloacele veșnice”. 
Poate că lucrul cel mai surprinzător e faptul că înclinația lui Mihai Ursachi către mister și enigmă, dincolo de fascinația pe care o exercită o scriitură de acest gen, se manifestă pe fondul unei conștiințe bine informate asupra ordinii cosmice, atât la nivelul universului mare cât și a celui mic. Întrebarea care se pune, și care implică scrisul, își are rostul ei : “Când totul își urmează statornica orbită/ și elecroni și astre ca niște valuri sună/ în malul existenței, au pentru ce, iubite,/ am scrie o silabă, fie ea rea sau bună ?” (Rosa cogitans). Scrisul ar tulbura, așadar, în opinia autorului, determinismul astral sau molecular, bătaia de metronom în “malul existenței”, sau, așa cum spune poetul într-un vers al său, “misterul vieții și al poeziei contaminează universul”. 
S-a scris mult și s-a scris bine despre ceea ce constituie, la Mihai Ursachi, “un bric-ŕ-brac de influențe conștient asumate” (Nicolae Manolescu), despre neoromantismul, hermetismul, histrionismul poetului (“O, dar ce andrea nesfârșit de albastră/ va reuși să ucidă sufletul meu histrionic?”). Cu toate acestea, Mihai Ursachi pune poezia sub semnul mitului Pelicanului ( “un act de voluptuoasă și hrănitoare autosfâșiere”) sau vorbește, în interviurile sale, despre o înclinație mai degrabă spre tragic decât spre ironie, “de la Shakespeare și mai ales de la romantici, ironia devenind dublul inseparabil al simțământului tragic despre existență”. Să se fie înșelat poetul atât de mult în cântărirea de sine?
 Încercând să răspund la această întrebare, aș vedea aspectul cel mai dramatic al poeziei lui Ursachi în modul cum privește existența. Ca exil, ca rătăcire, ca pe o căutare de refugiu și de chemare spre liman. Sunt, firește, teme livrești, adică de aflat în cărți încă de la începutul începuturilor, dar persistența lor, redundanța metaforică, de-a lungul întregii opere, pot mărturisi și despre o latură obsesională, mai profund rezonantă în lumea interioară. Modulările sunt diferite. De la tonul șăgalnic, voios-madrigalesc din poeme aflate în primul volum (“Pe malul mării verzi, aici am să-mi clădesc căsuța pentru mine și cea mai dulce fată;/ din scoici multicolore și din culbeci de mare / păstrând încă-n cochilii un sunet îngeresc” sau “Noi ne vom duce în Soare și ne vom face coliba,/ acolo sunt pajiști aievea, cu florile Paștelui, / și păsări duioase ne vor însoți…”) până la tonul imperial, de învingător, dintr-un soi de ultim poem-testament: “Tărâm fără-ndoială aflata-am și cutează/ mereu rătăcitorul pe căile profunde; <<am aurum non vulgi, leonem, poezia>>”.
Eul liric e “rătăcitor printre stele”, îmbarcat în luntrea Métamorphe: “Nu duc nimic cu mine și totuși  ca prin vis,/ o ținere de minte, dar nu poate să fie, căci firea mea-i uitare … ori un tărâm promis, / ori un cuvânt, un  ostrov, numit Statornicie…”.  În Scrisoare din cercul vrăjit, în stilul clasic al epistolei, se dau vești despre un autoexil:  “Dar te înșeli; m-am scufundat cu tărie pe trepte de piatră/ în mahalaua celestă, Țicău, / cea mai afundă vâlcea de pe fundul oceanului,/ și am închis somnambulic, eu însumi, cercul prescris împrejuru-mi”. Să notăm aici, alături de confuzia voită între celest și acvatic și de metafora imersiunii (în alte părți scufundarea se transformă direct în înec), una dintre cele mai pregnante imagini ale “cercului” ca spațiu riguros subiectiv din poemele lui Ursachi. În Scrisoare pe cochilia melcului Adeodatus, tărâmul retragerii e figurat ca o “pajiște rotundă, pe vârful unui ac”, loc precar și retractil, unde eroul liric, precum un anahoret, se îndeletnicește cu creșterea melcilor, renunțând dezabuzat la scrisul erudit și la îndeletniciri spirituale. Locurile de retragere nu sunt doar cele ale exilatului, rătăcitului sau anahoretului. În același timp, poetul își cheamă iubita, eminescian, în adăpostul pădurii (“și vom locui sub copacii înalți, ca fluturii albi în adânc de biserici”) sau, în stilul extravagant al lui Nichita Stănescu de astă dată, într-o locuință din mijlocul frunzei (“în mijlocul unei frunze vom locui, iubito/ în liniștea din mijlocul unei frunze”). Nu este exclus, dintre limanurile promise, nici insula Voluptății, florala Zante, unde timpul e abolit, ca în orice loc unde tronează delirul și nebunia: “Vino, vreau să te-nvăț nebunia, pe căi delicioase și aberante/ am să te duc pentru-ntâia/ oară pe insula florilor, Zante.// E singurul loc unde ceasul nu bate,/ vino, vom locui fără grijă-n castelul numit Voluptate,/ cu turnuri înalte de-un stânjen”.
Mai degrabă decât un poet dedat inexistenței, morții sau nimicului (deși îmi plac foarte mult, printre altele, versurile din Balada Cugetătorului care evocă “trilurile simbolice” ale greierului cântând în “miezul nimicului”: “Insectă armonioasă în orele Somniei/ tu întreprinzi printre ierburi miracolul/ distileriei celeste: ex omnibus omnia/ ex nihilo nihil ex nihilo omnia”) văd în Mihai Ursachi un poet vitalist, apreciind misterele vieții, focul solar, descărcările de energie sau combustiile care preschimbă și spiritualizează înfățișările lumii. Un asemenea moment extraordinar, al incendiului zorilor, găsim în poemul Ceas matinal: “Severă/ geometrie-n ether – dimineața/ cristale albastre. Dacă tu/ îmbrăcată în aripi, deasupra pădurii…// Clopot de smalț indigo, de departe,/ din inima lumilor: semn vocativ. Se anunță/ vestea de foc. Dacă noi, dacă noi/ asemenea zeilor…// În cerul/ nuanța acidului prusic, torente/ de lavă solară, incendiu de aur/ tăioasele unghiuri de gheață cu turnuri/ de jad – înmormântate-n diluvii bălaie.// O, precum zeii…”.
 Poet deopotrivă și al amurgului, ca moment al zilei și ca imagine simbolică a arderii erotice (Iubire de toamnă, Suflet de seară), Mihai Ursachi este un poet crepuscular și în sensul expresionist, mai semnificativ, acela că se implică într-o lume suferindă, aflată în declin, la marginea vremii: “Nălucitoareo../ Ostenită e lumea de-acum de iubire./ sleită-i puterea credinței, cuvântul e mort,/ ci sufletul meu este harfa iubirii de tine.// Dezlegătoareo…/ Nimic nu a fost niciodată perfect pe pământ, suferință bolnavă sunt clipele noastre,/ și totuși desăvârșirea se varsă bogat peste ultima oară” (Odă crepusculară). E vorba de un crepuscul care ilustrează “timpurile sărace” din elegia lui Hölderlin. Iar a fi poet în “timpuri sărace”, cum scrie Heidegger în comentariul său, tocmai asta înseamnă: ”să te apleci prin cântec asupra zeilor dispăruți”. Sau să încerci, ca poet adevărat, să transformi condiția și vocația ta de poet în “problemă a poeziei”.
Nu se poate spune că acest efort lipsește din opera poetică a lui Mihai Ursachi.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul