Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O strategie printre câteva retorici

        Felix Nicolau

Cel mai masiv dintre scriitorii români îşi continuă cu cerbicie epopeea celor 100 de reprezentanţi ai unui neam misterios ce pune în mişcare istoria umanităţii încă de la începuturi. Gheorghe Schwartz lucrează de o viaţă la acest proiect faraonic, dovedind o răbdare heruvimică, dar şi autoironie, căci s-a arătat sclipitor şi atunci când a publicat Paranoia Schwartz.
Pentru moment, o să scriu despre romanul Bastonul contelui (Curtea veche), parte şi el din ciclul Cei o sută. Din ce am citit eu din acest ciclu, am observat că autorul foloseşte cam aceleaşi strategii narative. Povestirea curge şuvoi, condimentată cu o sumedenie de date istorice reale şi inventate, dar există şi întreruperi ori note de subsol în care naratorul se pretinde un biet scrib ce pune cap la cap fapte disparate; singurul lui merit ar fi scotocirea minuţioasă prin hrisoave şi înscrisuri dosite prin te miri ce mănăstiri. Abordarea aceasta auto-minimalizantă are mai multe înrudiri. Detectivistica de arhivă creează suspans în romanele semiotice ale lui Umberto Eco. Un Vintilă Corbu alcătuia o mai puţin masivă cronică de familie, Dinastia Sunderland-Beauclair, în care coincidenţele şi întâmplările senzaţionale dau tonul relatării. Dar mai curând jocul textualist al scribului are legătură cu farsa manageriată de Edgar Alan Poe, care şi-a publicat Aventurile lui Arthur Gordon Pym ca relatare de călătorie doar descoperită de editor. Când a fost vorba să publice continuarea, Poe l-a încarnat aproape de-a binelea pe eroul său, făcându-l să dea declaraţii în presă cum că abia acum urmează să fie publicate adevăratele aventuri, prima parte fiind deformată de editor (Poe însuşi), care n-ar fi înţeles nimic din mesajul aventurierului ş.a.m.d. Când să se întâlnească cu publicul, editura a dat un comunicat prin care anunţa că dl Pym a trebuit să plece de urgenţă într-o nouă călătorie.
Noul volum cuprinde biografiile a 7 dintre reprezentanţii misterioasei familii, de la al 87-lea până la al 93-lea, perioada fiind 1654-1849. Ca de fiecare dată, scriitorul condimentează biografiile fictive cu spectaculosul istoriei mici: zvonuri, scandaluri, personaje compromise sau ciudate etc. Astfel, suspansul este constant întreţinut, căci fără el un asemenea ciclu faraonic ar deveni plicticos de moarte. Ioan Holban laudă „impresionantul efort de documentare”, dar nu uită să evidenţieze şi capacitatea de „recreare a detaliului ascuns”; sau al inventării lui, meşterind verigi lipsă, aş adăuga eu. Gheorghe Mocuţa vorbeşte despre povestirea-cadru, dar şi de „tehnica povestirilor în evantai”. Surprinzător este Caius Dobrescu când afirmă că scriitorul „refuză nişa pitorescului şi a culorii locale” în favoarea „gândirii la scară monumentală”. Până la un punct această afirmaţie este reală, dar sunt, totuşi, destule detalii pitoreşti pe parcursul ciclului romanesc.
În fiecare dintre aceste romane găsim inserţii naratologice constând în discutarea rolului jucat de scrib în transcrierea manuscriselor. Se subliniază în mod pervers că faptele sunt istorice, dar şi literare: mimesis+afabulaţie: „BIETUL SCRIB SE UMFLA ÎN PENE: «El chiar este cineva! Este greşit să se creadă că el – scribul! – nu face decât să povestească: el – scribul! – nu este un simplu copist, care reia pe o foaie ceea ce este scris pe o alta!»”. Amintirea s-ar conjuga cu ipoteza, efectul scontat fiind autenticitatea susţinută de suspans. Căci, altfel, cum ar rezista cititorul la un colos epic în care protagoniştii sunt doar „liniuţe de unire”? Eroii sunt minioni, pentru că doar contribuie la impunerea ideii de ciclu romanesc biografic, din care trebuie să rezulte un sens ascuns al istoriei. De aceea şi obiectele-simbol, transmise din tată în fiu, servesc doar ca „simple cratime” (de exemplu bastonul contelui). Mesajul este general şi este alcătuit din mesaje individuale, mult mai puţin importante.
Capital pentru scriitor este să-şi narcotizeze cititorul, să-i ofere o lectură de plăcere. Astfel, după ce intră în detalii istorice, imediat se apostrofează: „Gata cu vorbăria!”. Dar exact notiţele istorice, adesea plasate la subsol, fac deliciul lecturii pentru cititorul antrenat. Altfel, întreg ciclul ar deveni un foileton de capă şi spadă. La fel de captivante sunt înscenările şi observaţiile subtile, care contribuie la suspansul general al cărţii – un suspans inteligent: „nu există copişti mai precişi decât cei care nu ştiu să citească, întrucât aceia nu se lasă influenţaţi de ceea ce cred ei despre textul avut în faţă şi nu-l corectează după cum bănuiesc ei că ar trebui să sune înscrisul”. Din nou un truc cu care se joacă scriitorul, mimând istoricitatea deplină a documentelor. Bineînţeles, nimeni nu mai crede într-un asemenea truc aici, dar tot ce importă este frumuseţea jocului şi dereglarea lecturii hipnotizate. Autorul doreşte încântarea publicului său, însă nu acceptă o masă năucă de cititori. De aceea şi afirmaţia că „scribul n-ar trebui decât să se înfăţişeze chiar pe sine exemplu de umilinţă” are evidente răsfrângeri ironice pentru cine l-a mai lecturat pe Gheorghe Schwartz.
Pentru fiecare dintre reprezentanţii lungului şir dinastic autorul găseşte o faculté maîtresse: umilinţă, curaj, zgârcenie etc. Portretele se încheagă încet, pe zeci de pagini. Aşa se face că uneori mai spectaculoase sunt scandalurile istoriei absorbite în naraţiune. Spre pildă, povestea lui Thomas Blood, cel care a furat bijuteriile coroanei engleze. Odată prins, în loc să fie decapitat, precum complicii săi, regele îi acordă o pensie viageră. De unde suspiciunea că l-ar fi transformat într-un spion al lui.
Voioşia suspansului şi a zvonului este curmată destul de rapid de consideraţiile hermeneutice ale scribului. Istoria trebuie citită printre rânduri, iar această citire o face literatura. Exact la Aristotel ajungem, cu teoria lui despre servilismul istoriei. De aici la Tolstoi şi imediat la Lyotard, cu răposarea marilor naraţiuni: „greutatea, simte nevoia scribul să se dea important, nu constă atât în a descoperi personajele din mulţimea nenumăratelor trupuri ce se perindă fără oprire prin faţa sa, ci de a înţelege ceea ce pare de neînţeles privit cu ochi obişnuiţi, cu mentalitățile altui timp”. Discuţia despre studiul diacronic, iar nu sincronic, al istoriei este şi ea veche. Şi, până la urmă, tocmai asta încearcă literatura să facă – să interpreteze istoria, să-i dea viaţă, să propună o subiectivitate ficţională în locul subiectivităţii istorice, căci a mai vorbi despre obiectivitate după cărţile marilor teoreticieni ai postmodernităţii ar fi o naivitate vecină cu incultura. Gheorghe Schwartz poate fi acuzat de încăpăţânare, dar în niciun caz de naivitate scriitoricească.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul