Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Literatură, film, stilistică

        Radu Voinescu

Nunta de piatră (1972) şi Duhul aurului (1974), după La o nuntă şi Lada, de I. Agârbiceanu, Tănase Scatiu (1976), după romanul omonim al lui Duiliu Zamfirescu, Bietul Ioanide (1980), după Bietul Ioanide şi Scrinul negru, de G. Călinescu, Faleze de nisip (1983), după Zile de nisip, de Bujor Nedelcovici, Noiembrie, ultimul bal (1989), după Locul unde nu s-a întâmplat nimic, de Mihail Sadoveanu, Eu sunt Adam (1995), după nuvelele Pe strada Mântuleasa, La ţigănci şi Uniforme de general, de Mircea Eliade, şi, în fine, Kira Kiralina (2013), după scrierile lui Panait Istrati. Am enumerat, din cele douăzeci şi două de filme (între care şi Filip cel bun, Concurs, Pas în doi, Hotel de lux, Pepe şi Fifi etc.) realizate de Dan Piţa, numai peliculele turnate după opere literare. Filmul a fost dintotdeauna legat de literatură şi va rămâne, măcar prin existenţa scenariului, însă consecvenţa cu care unul dintre cei mai importanţi regizori ai cinematografiei noastre s-a sprijinit pe literatură denotă încă o dată, dacă mai era nevoie, valoarea acestei literaturi, în ciuda mai scurtei ei istorii.
M-a făcut să mă gândesc la asta – şi, implicit, la o epocă mai mult decât fastă din istoria filmului românesc, al cărei reprezentant de marcă este Dan Piţa – o carte pe care poetul şi publicistul Titus Vîjeu, reîntors în anii din urmă la profesia dintâi, filmologia, i-a consacrat-o regizorului: Dan Piţa. Arta privirii (Noi Media Print, Bucureşti, 2012).
A fost o perioadă când cartea de film se bucura de un interes deosebit în rândurile publicului românesc. Rarele traduceri, ca şi contribuţiile autohtone semnate D.I. Suchianu, Ion Barna, Victor Iliu şi alţii aveau un succes de librărie asigurat din start. Cu timpul, mai ales în anii ’80, nivelul acestor cărţi a mai scăzut (proporţional cu acela al criticii de film româneşti, şi astăzi prizonieră a clişeelor verbale, a informaţiei superficiale şi a inventarelor de titluri, de regizori sau de distribuţii). Aceasta s-a suprapus pe o criză a filmului mondial, datorată, în principal, atât Hollywoodului şi Bollywoodului, cât şi inerţiei filmului vest-european, cantonat într-o zonă de experimentalism steril. În anii ’90 şi mai apoi, filmul a tins către a redeveni arta de bâlci care a fost de la început şi despre care însuşi inventatorul ei, Louis Lumičre, spunea că nu are nici un viitor. Abia de când la Hollywood au ajuns scenariştii din fostele state comuniste (şi dacă nu ei, măcar filmele importante făcute în această zonă), care au început să schimbe substanţa „screenplay”-ului, infuzând-o de umanism şi de viaţă, filmul, chiar şi în forma unor pelicule atinse de sentimentalismul cerut de imperativele comerciale ale producătorilor, dă semne că se redresează.
Aşa se face că în ultimele două decenii cartea de film a fost reprezentată în România mai mult de câteva dicţionare şi eseuri cu iz biografist. Iată însă că, după un remarcabil studiu monografic dedicat lui Andrzej Wajda, documentat cu o minuţie exemplară (Andrzej Wajda – „Omul de celuloid”, Clusium, 2005), Titus Vâjeu vine din nou să le aducă aminte cinefililor că arta filmului există sau că poate exista, prin această lucrare consacrată întregii opere a autorului Omului zilei (1997).
Dan Piţa. Arta privirii este, voi spune de la început, o carte de film aşa cum trebuie (nu absolutizez, se poate şi altfel, dar mă refer la tipul de lucrare cu un asemenea profil cum avem aici), o combinaţie impecabil dozată de text şi imagine, fotografiile din arhiva regizorului, coleg de studenţie, pe vremuri, la IATC, cu autorul, coleg şi mai încoace, de data aceasta de profesorat, semnate Cos Aelenei, tratate şi puse în pagină împreună cu textul de Irina Spirescu, asigurând o coerenţă perfectă cu intenţia demersului menit să releve nu doar importanţa regizorului în aria filmului românesc, dar şi în ecuaţia celor câteva cu adevărat cu greutate şcoli cinematografice din estul Europei din anii de după război, cea de la Moscova, cea de la Łodz – Polonia sau cea de la Praga (am în vedere instituţiile de formare a cineaştilor), între care cea de la Bucureşti nu e de neglijat.
„Este limpede pentru oricine este interesat de filmul românesc că Dan Piţa a reuşit să coaguleze în peste patru decenii de creaţie nu numai o filmografie, ci şi o operă ce-l recomandă drept unul dintre cei mai mari regizori români, dar şi un cineast european de mare interes. Sper ca această carte să poată dovedi acest lucru” – scrie Titus Vîjeu în debutul lucrării. O dovedeşte din plin. Cât despre debutul regizorului, acesta s-a dovedit norocos, filmul său de absolvire, Viaţa în roz (1970), intrând imediat în atenţia celor care urmăreau sau girau astfel de încercări. În epocă, la fel se remarcaseră Polanski (Doi oameni şi un dulap, 1958), Tarkovski (Compresorul şi vioara, 1961), István Szabó (Konzert, 1963) sau, mai înainte, Wajda (Băieţelul rău, 1950), iar la noi Iulian Mihu şi Manole Marcus (La mere, 1955). Este filmul în care, arată Titus Vîjeu, „se iveşte cu limpezime stilistica autorului”. O stilistică privilegiind tăcerea, adeseori, sobrietatea, realismul poetic, mizând pe coduri culturale nu de puţine ori subversive în raport cu politica oficială, fertile în raport cu arta.
În prezentarea sa, Titus Vîjeu fructifică nu doar documentarea exhaustivă cu privire la filmografia lui Dan Piţa şi propriile calităţi de comparatist în arta filmului, găsind asocieri valabile cu stilistica unor cineaşti celebri în perioada respectivă pe plan mondial (Bardem, de pildă, cu Moartea unui ciclist, pentru filmul de absolvire al lui Piţa), ci exploatează cu fineţe sau cu percutanţă, după caz, o seamă de detalii semnificative din biografia autorului. A fost şansa viitorului regizor, consideră Titus Vîjeu, şi faptele îi dau, fără îndoială, dreptate, că nu a intrat de două ori la rând la IATC, pentru ca a treia oră, când, în fine, a fost admis, să nimerească la cursul de regie al lui Victor Iliu. Personalitate multilaterală, îndrăgostit de pictură, arhitectură, muzică, obsedat de cinematograf, profesorul Iliu şi-a pregătit studenţii după un program riguros, provocator şi problematizant în acelaşi timp. Nicolae Cabel, pe care îl citează Titus Vîjeu, şi el discipol al lui Iliu, arată că, la cursuri, acesta „se explica pe sine, explica rosturile intime ale artei regizorului din cinematografiile americană, rusă, europeană, italiană mai ales”.
Film după film, etapă după etapă, creaţia lui Dan Piţa este descifrată, analizată, revelată în cele mai interesante aspecte ale ei. De la acel memorabil Apa ca un bivol negru, din 1971 (film colectiv, e adevărat, dar care, nu ştiu de ce, deşi beneficiază de tratarea potrivită într-un capitol distinct, nu mai apare şi la filmografia de la final), până la peliculele din perioada de după 1989, totul este încadrat într-o perspectivă ce oferă, simultan, şi înţelegerea poziţiei în cariera regizorală a lui Piţa, şi în contextul cinematografului românesc, dar şi în tendinţele celui european.
Lucrarea lui Titus Vîjeu confirmă o operă aproape exemplară a unui regizor român, dar oferă, în acelaşi timp, iubitorilor filmului, un obiect – carte – pe potriva aşteptărilor lor.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul