Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi...

        Andrea Hedeş

Amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi...


O antologie e o sărbătoare. Iar o sărbătoare este un prag. Un punct de echilibru, dar şi o porta magica spre chipul care mâine-ţi va purta numele. Un echinocţiu al biografiei lirice. Locul de unde, precum dintr-o tindă a inimii, vezi coborând spre tine fulguiri de lumină – pe firul vieţuirii dansul peregrin al lampioanelor plutitoare − poemele, urmându-şi mai departe cursul, purtându-şi mai departe lumina, înspăimântând întunericul.
„Cu paşi înceţi prin tine-naintezi;/ amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi”... ce rotundă, deplină definire a unei antologii... O antologie care, cu fiece poem, (re)spune răspicat: „eu cred că ne-am născut să trăim/ fiindcă pentru moarte nu mai avem timp”. Şi ce zodie mai potrivită să adune sub constelaţia ei o lume de poeme decât Cărţile vieţuirii?
Cărţile vieţuirii sunt mozaicul lucrat în tesserae de preţ, peste care se arcuiesc fascinante sclipiri trezite la viaţă de raza unei lumini melancolice, a poeziei, „această lumină/ care-nveleşte lumea”, viaţa şi cititorii de delicateţuri. Volumul întâi, La poarta cuvântului: „M-am trezit dat gândului/ la curţile dorului/ şi eram al vântului/ şi eram al norului;/ rătăcit-am prin grădină/ fără chip, fără lumină,/ nu era nimeni să vină!/ Numai rândul rândului/ la capătul gândului/ la poarta cuvântului”. Cel de-al doilea volum, Furcile caudine: „Şi iarna aceasta cumplită/ în care urmele/ nu se mai văd./ Trebuie să trăim/ dacă nu se poate/ altfel!”. Şi volumul al treilea, De la o zi la alta: „Poemul este el însuşi/ un drum. Drumul poemului/ este poemul însuşi./ Pe drumul poemului/ nu poemul este cel care/ umblă;/ pe drumul poemului/ rătăceşte pulberea/ de pe tălpile morţii”. Un trigon regal apărut sub egida Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în Colecţia de poezie Echinox a Editurii Eikon.
Începând cu Marile Eleusii, îngânând Cântece de viscol, Cântece amare, Balade mongoloine, trecând prin Starea bizantină, Starea de veghe, Exerciţii de supravieţuire sau Anotimpuri, murmurând a rugăciune Apocrifele regelui Solomon, Viaţa de fiecare zi a domnului Quijote sau Ronsete, mângâind De la o zi la alta, Pielea îngerului, Silogismele drumului, Un înger răstignit pe gură sau o Toamnă nebun de frumoasă la Cluj, fără a uita Dacă vântul spune adevărul, Jurnalul de subterană, Ineditele în volum, antologia este o hartă a cerului pe care sunt marcate cu precizie stele, constelaţii şi galaxii şi pe care Horia Bădescu o pune la dispoziţia navigatorilor pe apele dantelate ale liricii sale, lunga poveste a călătorului.
Poezia a fost pentru Horia Bădescu un cântec de sirenă căruia, fără a se împotrivi, i-a cedat întru totul. Tras în adâncurile reci, acest abandon total, această jertfire de sine a echivalat cufundării într-un baptisteriu, acela al poeziei. Întreg parcursul ulterior acestui intim, tainic fiat lux este o mărturie a condiţiei de poet trăită ca parcurs mântuitor, purificator, care salvează sinele şi lumea, vindecând, restaurând, pipăind infinitul şi eternitatea. O reîntoarcere, prin convingerea, prin credinţa fermă, la începutul în care cuvântul rotund, unificator, prin rostire dădea lumii un rost, cuvântul care binecuvântă sau care aruncă întunericul unei maledicţii, cuvântul viu şi dătător de viaţă, (în)semn sacru al marilor iniţiaţi în ascunsa trudă: poeţii. „Ceea ce spune/ ochiul/ e fiinţa.// Ceea ce spune/ auzul,/ mişcarea.// Ceea ce spune/ cuvântul,/ ascunsa trudă de-a exista!” Poezia este raţiunea de a fi, devine însăşi rostul existenţei, ea dă sensul, dar şi truda şi chiar judecata finală: „căci, iată,/ pe mine doar după vorbele mele/ mă vor judeca”. Un semn că poezia poate fi şi este, oficiată cu demnitatea şi smerenia eremitului, cu truda căutării, cu dedicaţia şi sacrificiul celui retras din lumea profană în lumea talazurilor fără odihnă ale cuvântului, o cale a regăsirii, a autocunoaşterii, creşterii, a înţelegerii marilor adevăruri este lungul drum spre sine care, în final, duce spre ceilalţi şi spre lume, spre viaţă, căci poezia este împărtăşire, iar la Horia Bădescu poezia este iluminare. Poezia este un Dumnezeu gelos, iar numărul celor chemaţi să ardă până la mistuire pe altarul ei este mic. Până la mistuire, însă, rămân bătăliile sale, iar acestea sunt greu de purtat: „Cine poartă armură nu are pat,/ cine poartă armură nu are masă,/ cine poartă armură teamă-se iar/ pentru femeia dusă în casă;// cine poartă armură nu are somn,/ cine poartă armură nu are sete,/ cine poartă armură are inel/ ţipăt de uliu sau de erete;// cine poartă armură n-are surâs,/ cine poartă armură n-are lăstar,/ cine poartă armură nicicând n-a dus/ lacrima morţilor în lăcrimar;// cine poartă armură n-a semănat,/ cine poartă armură n-a simţit vântul,/ cine poartă armură l-a îmbrăcat,/ din pântecul mamei, pământul” (Balada războinicului). Şi fie că aceste bătălii se dau la crâşma lui Mongolu, în mijlocul  filologilor zvăpăiaţi de la Cluj, al unor scrisori socratiene, în silogismele drumului ori în chiar inima unor toamne nebun de frumoase, Horia Bădescu rămâne fidel drumului ales, acela de a scrie poezie cu o mereu proaspătă uimire, vibrând cu acurateţea diapazonului la amiezile şi răsăriturile lumii, la  sistola şi diastola luminii, de la o zi la alta: „De la o zi la alta/ prin molozul cuvintelor/ şi al vieţii,/ de la o zi la alta,/ orb bătrân/ pe un drum de multă vreme/ uitat,/ de la o zi la alta/ fără să-ntrebi/ nici cum, nici de ce,/ de la o zi la alta −/ ce imensitate de străbătut!”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul