Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Despre Lovinescu şi aşa-zisa „mizerie” a criticii literare

        Adrian G. Romila

Rezultat al unei cercetări post-doctorale, ultima lucrare a universitarului ieşean Antonio Patraş îl are în centru pe Eugen Lovinescu, asta după ce a semnat deja, până acum, încă două cărţi-reper cu tentă monografică, despre I.D. Sârbu şi Garabet Ibrăileanu. Dar E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) nu e numai despre corifeul sburătorist. Teza lucrării urmăreşte să demonteze, prin „cazul Lovinescu”, prejudecata că criticii literari sunt nişte „paraziţi” statuari, imperturbabili, fără imaginaţie şi creativitate, care profită de prestigiul de comentatori ai textelor altora pentru a parveni în media intelectuală a vremii lor. Dimpotrivă. Un canonic precum Lovinescu a ilustrat din plin ideea că literatura nu a constituit doar o practică neloială, de ridicare a prestigiului public pe ruinele operelor criticate, ci o vocaţie exersată inclusiv imaginativ, prin producţie literară.
Cu aceeaşi tăioasă şi sigură formulistică din alte texte ale sale, studiul lui Antonio Patraş („un biet eseu”, cum şi-l caracterizează singur) confruntă biografia, opera şi contextul ideologic, în căutarea unui „Lovinescu apropiat cât mai mult de modelul originar, un Lovinescu autentic, verosimil, cu destinul rotunjit în monadă”. Opera literară, cea de istoric literar şi memoriile, nucleul dur al operelor consacrate şi cel secund al publicisticii şi confesiunilor sunt invocate în a oferi un alt portret al liderului modernist, mult mai nuanţat şi mai integrat polimorfului interbelic românesc. Căci Lovinescu a fost, în opinia autorului, o personalitate dinamică, multiplu configurat intelectual şi deschis mobilităţilor de tot felul, prins între temperamentul moldovenesc predispus melancoliei şi contemplativului, pe de o parte, şi proiectele de împlinire profesională recunoscută, de cealaltă. Dacă nu a reuşit să câştige un prestigiu imediat nici prin caracterul gazetăresc-foiletonistic al criticii sale, nici prin subtilitatea ideologică a eşafodajului teoretic (altfel, limpede, imperativ şi eficient, după cum se ştie), Lovinescu a fost, în schimb, un căutător al echilibrului interior, un luptător pentru împăcarea impulsurilor contradictorii între care s-a surprins evoluând. Opera sa literară, cea de interpret al literaturii şi cea de investigator al propriului eu o dovedesc. Plimbat de la psiho-critică la estetică, de la ideologie şi teorie literară la memorialistică şi analitică biografică, demersul universitarului ieşean ajunge să fixeze doi poli concurenţiali ai personalităţii lovinesciene: temperamentul, dat genetic şi fatal, şi voinţa, forţa care caută să recontureze într-o direcţie universală datele genetice ale speciei. Se configurează un fel de scenariu freudian al răfuielii între „eu” şi „sine”, care trece din concepţia despre artă a lui Lovinescu în cea despre datoria sa, ca intelectual public. „Scrisul lovinescian”, afirmă autorul, „în întregul său, poartă amprenta acestui personalism psihologic − obiectivat în paginile confesive (îndeosebi în Memorii, sub forma unui discurs abstract şi metodic despre propria evoluţie spirituală), propus ca temă de reflecţie în literatura de ficţiune şi formulat deseori explicit ca unic scop al travaliului exegetic, de la mărunta cronică la studiul amplu de istorie literară. De asemenea, conceptul de «mutaţie a valorilor estetice» se bazează tot pe considerente de natură psihologică şi pe reflecţia asupra experienţelor personale, subiective, de lectură”. „Bovarismul”, de care Lovinescu era conştient şi pe care l-a preluat de la psihologul francez Jules de Gaultier, e tradus într-o dinamică a încercării de a se imagina altfel decât era croit de la natură. Cu alte cuvinte, susţine Patraş, temperamentul moldovenesc-oriental, supus curiozităţii nestăpânite, pasionalului dezordonat, epicureismului rafinat şi unui „impresionism” al exerciţiului critic, e contracarat de Lovinescu printr-un program drastic de lucru şi printr-o ideologie liberală, progresistă, profund novatoare. Aşa se explică evoluţia sa sinuoasă, de la studiile clasice la cronica literară, de la critică la ficţiune, de la militantismul doctrinar la privilegierea locului comun şi a lipsei de nuanţe. Această dinamică interioară a eului lovinescian a fost ignorată de exegeţii săi tocmai din pricina eclatanţei unor locuri comune precum autonomia esteticului sau sincronismul valorilor, adică unor excesive şi simplificatoare vulgarizări care au obliterat documentele sufleteşti, pentru a le privi numai pe cele „obiective”. Or, confruntările între mărturiile despre sine şi celelalte texte ale lui Lovinescu l-au arătat aşa cum nu a fost văzut: „pesimist, dar fără puseuri anarhice, agnostic, pasionat de cunoaştere în limite rezonabile, prea lucid pentru a avea şi organ metafizic (sociologul repudiază ortodoxismul, văzut ca retrograd, iraţional şi mistic, în favoarea catolicismului, apreciat drept pragmatic şi progresist), el a explorat posibilităţile unei percepţii în fond mărunte, obişnuite şi parcă prea omeneşti, cu luciditatea satisfăcută a savantului care speră să descopere universul într-o coajă de nucă”. Pentru Lovinescu, literatura şi cultura, în general, nu au fost o „formă confortabilă de evazionism interesat”, ci un angajament combativ, ilustrat prin propriul caracter. De aici au rezultat obiectivitatea, sincronizarea imediată cu valorile occidentale, interesul pentru esteticul pur şi alte obsesii belicoase ale exponentului sburătorist.
Deloc olimpian până la capăt, prin urmare, gata să înfrunte neîmplinirile şi obtuzităţile veacului său şi ale sale, deopotrivă, Lovinescu şi-a format o personalitate contrară celei pe care o simţea ca atavică. El a dorit să pară mult mai modest decât ar fi meritat cu adevărat. Artificialitatea acestei dualităţi a fost topită în operă, unde antinomiile s-au resorbit şi unde masca seninătăţii s-a păstrat, cu obstinaţie, împotriva bovarismului tributar psiheei moldoveneşti. În ciuda aparenţelor, susţine exegetul său, Lovinescu nu a absolutizat valoarea estetică, ci a tras-o înspre zona mobilă a individualului, evaluând-o ca expresie a unui complex de factori socio-culturali, ca produs al unui etnos specific, de care se emancipează treptat, prin voinţă, prin conectarea la interdependenţa vieţilor şi a culturilor dintr-o aceeaşi epocă. Emanciparea esteticului, deci, se formează mai întâi prin imitaţie, apoi prin diferenţiere, iar creatorul individual trebuie să se autodepăşească şi să exprime în forme noi sufletul colectiv al rasei. În acest fel, afirmă Patraş, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne s-a aflat de aceeaşi parte a baricadei cu Ibrăileanu, prin interesul acordat psihologiei creaţiei şi sociologiei receptării, şi l-a reconciliat pe Maiorescu cu Gherea, prin susţinerea idealistă a esteticului pur în luptă cu critica analitică, aproape de condiţionările uman-subiective. În timp ce Iorga a văzut literatura epocii sale drept un semn al decadentismului, iar Călinescu a citit literatura trecutului dinspre cea a prezentului, Lovinescu, susţine Antonio Patraş, a plecat teoretic de la premisa disocierii esteticului, semn al unei anume psihologii individuale, de cultural, semn al unui spirit obiectiv generalizator. Ceea ce a aplicat sinelui, semnatarul Paşilor pe nisip a aplicat, după cum se vede, culturii şi civilizaţiei româneşti. Voinţa de a depăşi temperamentul, ca dat subiectiv, e una a dorinţei de sincronizare ulterioară cu datele obiective, pentru o împlinire necesară. Esteticul pur nu e decât un ideal, nu o realitate, iar căutarea lui e un eveniment permanent al culturii moderne, atât de preocupate de progresul organic.
Cu un discurs mixt, preponderent analitic, biografist, istoriografic, eticist şi mai ales psihologizant, cu argumente pertinente şi interpretări convingătoare, Antonio Patraş a refăcut portretul unui Lovinescu trecut prin toate conceptele sale cunoscute. El a consacrat, simultan, şi paradigma unei critici a cărei „mizerie” nu mai pare, acum, gratuită. Critica literară e, la Lovinescu şi la alţi interbelici, doar o latură a spiritului creator, condiţionat de o rasă, un loc şi o epocă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul