Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ştefan Mitroi şi tentaţia antiromanului

        Ana Dobre

Prin 1933, Jean Paul Sartre numea antiroman acele opere care, fără a renunţa în totalitate la convenţiile epicului, se abăteau vizibil de la acestea. Este vorba de acele creaţii ficţionale în care istoria, povestea, naraţiunea cedează locul meditaţiei, ceea ce le conferă un caracter filozofic. Este cazul noului roman al lui Ştefan Mitroi, Biblia pentru furnici. Scrisă de José Saramago, în anul urcării sale la cer , construit ca elogiu al unui scriitor din Est pentru un scriitor din Vest, José Saramago, în care scriitorul este preocupat mai mult de povestea poveştii, decât de naraţiunea în sine.
Această tehnică este preferată astăzi de Milan Kundera (Viaţa este în altă parte, Insuportabila uşurătate a fiinţei etc.). O preferaseră cândva Vladimir Nabokov, Julio Cortazár, André Malraux (care scria Antimemorii), de José Saramago însuşi în Evanghelia după Iisus sau Peştera, de Mircea Nedelciu.
Preocupat mereu de diversificarea, de nuanţarea subiectelor mari care pun în ecuaţii inedite viaţa transfigurată de propria viziune artistică, Ştefan Mitroi deschide universul său ficţional antiromanului. Stilul febricitant, necesar unei teme de a cărei gravitate existenţială naratorul se lasă înfiorat, susţine armătura narativă dându-i tensiunea marilor idei.
Biblia pentru furnici pare cu totul inedit în raport cu celelalte romane ale sale, în care prozatorul explica metaforic lumi cunoscute – lumea rurală, Dulce ca pelinul, sau lumi al căror sens i se revela în dimensiune simbolică − Gaura, Viaţa inversă a lui Cocostel Ouatu. Scriitorul nu-şi abandonează, însă, temele centrale – meditaţia asupra timpului, asupra vieţii şi morţii, asupra existenţei ca devenire, ci le prelungeşte în cea a creaţiei, a relaţiei dintre creator şi lumea fantasmelor sale, luând ca arhetip pe José Saramago, scriitor portughez, laureat al Premiului Nobel, în care Ştefan Mitroi recunoaşte atât un alter ego, cât şi un părinte spiritual. Astfel, meditaţia asupra creaţiei este şi o meditaţie asupra condiţiei creatorului în raport cu lumea în care trăieşte, cu opera sa, cu actualitatea şi posteritatea lui critică. Universul literar al lui José Saramago ar presupune, într-o nouă viziune a sociologiei receptării, opera propriu-zisă plus receptarea acestei opere de către istoria şi critica literară, dar şi de cititorul empatic.
Un astfel de cititor este Ştefan Mitroi care se regăseşte în opera portughezului până la identificarea cvasitotală, identificare spirituală, desigur, el socotindu-se un descendent, un fiu spiritual, prin urmare, în filiaţie existenţială şi ontologică. Semnificativă din acest punct de vedere este scrisoarea imaginară către José Saramago, în care regăsim mărturisirea admiraţiei şi a pietăţii faţă de universul reprezentat/creat de acesta şi în care Ştefan Mitroi recunoaşte propriile teme: „Cum sunteţi una dintre acele persoane a căror viaţă aş vrea să nu se termine niciodată, vă propun, fiind născut cu treizeci şi cinci de ani mai târziu decât dumneavoastră, să vă ofer câţiva ani din posibilul meu viitor, pentru a deveni egali ca vârstă./ M-aş mulţumi dacă mi-aţi oferi în schimb o parte a talentului dumneavoastră, ca să fim egali şi ca valoare. Şi ştiţi de ce? Pentru că sufletul meu este asemănător cu al dumneavoastră./ Curios, deşi din ţări diferite, până şi satele noastre sunt asemănătoare./ Spun asta pentru că am vizitat recent Azinhaga. Dar nu v-am găsit acasă. Mi s-a spus că sunteţi plecat cu nişte treburi importante prin lume./ Închei, rugându-vă să priviţi cu toată seriozitatea propunerea făcută”. Convenţia literară suprapune cele două perspective auctorială şi naratorială, pentru a sugera incidenţa în planul oniric al dorinţelor fiinţiale – acele dorinţe care ne scriu, uneori inconştient, destinul. Romanul lasă locul antiromanului.
Identificându-se cu José Saramago în planul profund al eului („...sufletul meu este asemănător cu al dumneavoastră”), Ştefan Mitroi îşi revelează aspiraţia şi idealul ca artist. Propunerea pe care i-o face lui José Saramago răsfrânge semnificaţii tragice referitoare la viaţa omului şi la viaţa operei, la timpul biologic, timpul istoric, ambele trecătoare, şi la timpul etern al artei.
Deoarece substituirea nu este posibilă în ordinea firii, Ştefan Mitroi procedează proustian, luând „anul pornirii la cer” al lui José Saramago punctul zero al retrospectivei. Strategia narativă implică, deopotrivă, inteligenţa constructivă şi emoţia tulburătoare a recuperării lumii ficţionale din durata unui timp care poate părea abstract în durata personală a timpului subiectiv.
Conceput ca o retrospectivă, ca un drum din prezent în trecut, de la biografie la creaţie, de la creaţie la biografie, antiromanul adună ca un fluviu meditaţiile înfiorate asupra misterelor destinului creatorului care se revelează în traiectoria unui alt destin creator. Sensurile simbolice pe care prozatorul român le atribuie acestor date existenţiale şi ontologice determină alunecările şi transferările de sens ce alcătuiesc ţesătura metaforică a epicului relevabile în antiroman. Aici se evidenţiază elogiul adus vieţii şi creaţiei – viaţa creaţiei şi creaţia vieţii: „Ţine cu dinţii de ea, Zezito, n-o lăsa să-ţi scape printre degete. E frumoasă, zău, că e frumoasă! (E, trebuie să recunosc, adevărat. Nu degeaba îmi doresc eu câteodată să fiu om în loc de înger)”.
Deşi este vorba despre viaţă şi moarte, ca în Le Roi se meurt de Eugen Ionescu sau Moartea lui Ivan Ilici de L.N. Tolstoi, Ştefan Mitroi nu aduce, ca predecesorii săi, în scenă însuşi faptul de a muri, ci însuşi faptul de a trăi şi după moarte, viaţa insinuându-se în descendenţii spirituali care prelungesc ecoul vieţii care s-a dus în durate şi dimensiuni perene.
Din moarte, o moarte doar în ordine fizic-biologică, José Saramago se reîntoarce, prin personajele create, în viaţă şi populează lumea cu fantasmele sale. Ideea scriitorului se referă la capacitatea creaţiei de a devansa viaţa, de a fi mai puternică decât viaţa cea aievea, supusă trecerii şi, deci, morţii. Romanul tulbură prin această meditaţie profundă în care central este omul cu destinul său dual – terestru şi cosmic, trecător şi peren.
Destinul tragic al omului şi scriitorului se revelează în scenele simbolice imaginate de scriitorul din Est, scene care răsfrâng fapte de viaţă dublate de semnificaţia lor metafizică. Plin de sensuri este dialogul imaginar dintre cei doi scriitori, părinte şi fiu spiritual, legaţi prin taina creaţiei, prin miracolele destinului: „...Ceea ce nu se poate spune despre întrebarea care urmează./ Aţi afirmat că lăsaţi în urmă o lume mai rea decât cea pe care aţi găsit-o. Lumea pe care o lăsaţi e lumea pe care aţi găsit-o plus viaţa dumneavoastră, după cum lumea pe care aţi gasit-o e lumea pe care o lăsaţi minus viaţa dumneavoastră./ Vreţi să sugeraţi, dacă înţeleg bine, că viaţa mea face diferenţa. Numai că viaţa mea nu mai e, fost-a şi s-a dus. Lumea ar trebui, nu-i aşa, să devină bună la loc, ca atunci când m-am născut. O vedeţi însă dând vreun semn c-ar vrea să se schimbe? În bine sau în mai bine, vreau să spun. Eu n-o mai pot împiedica să facă asta. Nimic din tot ce a însemnat viaţa mea nu-i mai pune lumii beţe în roate. Şi totuşi ea nu se grăbeşte să redevină cum a fost. Ce trebuia să se scadă, s-a scăzut. Cu regretul că vă dezamăgesc, uite că aritmetica răului nu se bizuie deloc sau aproape deloc pe viaţa mea. Altă întrebare, vă rog...”.
În istoria pe care o construieşte, istorie care înglobează două biografii care se completează şi se prelungesc una într-alta, există două mari dimensiuni – terestră şi cosmică, raportabile la timpul istoric şi mitic, şi o multitudine de planuri narative reunite de simbolica forţă irepresibilă de a crea. Aceste planuri nu pun în evidenţă situaţii, întâmplări, scene necesare conflictului, ci idei care dau consistenţă ţesăturii ideatice prin care romanul se converteşte în antiroman. A crea presupune capacitatea de a visa − „lăcomia de vise” − visele omenirii şi visele proprii, ca şi capacitatea de a rememora – „capacitatea de a-şi aduce aminte”.
Reamintirea este o anamneză, o reconstituire nu doar a vieţii, ci, mai ales, a destinului. Şi acesta se vede cel mai bine din moarte. Contemplarea morţii este ea însăşi o creaţie, bazată pe filozofia vieţii şi a morţii. Din Istoria asediului Lisabonei, Ştefan Mitroi reţine un fragment: „Între acest cadavru ilustru şi oricare altul, lipsit de merite particulare, nu se va mai observa nicio deosebire, mai devreme sau mai târziu, ajungem cu toţii să fim egali în faţa morţii”. Egalitatea tuturor oamenilor în faţa morţii îl ducea pe Eminescu, după modelul indian din Dhammapada şi Bhagavad gita, la ideea zădărniciei. Poate că „din cer toate se văd la fel”, dar Ştefan Mitroi desfide zădărnicia, crezând în capacitatea creaţiei de a regenera spiritul, de a îmbogăţi lumea cu sensuri. Perspectiva cosmică nu exclude infinitezimalul terestru, veşnic inefabil şi evanescent, pe care artistul îl poate surprinde în multiplicitatea faţetelor sale pentru a reconstrui o viziune asupra vieţii şi a morţii.
Fiul lui José Sousa şi al Mariei del Piedad din Azinhaga, Portugalia, îşi găseşte oglinda eternă în lumea ficţională a fiului lui Vasile şi al Ioanei Mitroi din Grosu, România, a cărui imaginaţie inepuizabilă pentru scenele simbolice, pentru interogarea existenţei sunt coordonatele unei proze metafizice atinse de fiorul transcendenţei. Sunt elementele unui antiroman în care meditaţia asupra creaţiei şi a destinului creator al omului transformă epicul în filozofie a existenţei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul