Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În lumina florilor de mucigai

        Camelia Săpoiu

Romanul Revoluţia borfaşilor al lui Cristian Meleşteu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013, o poveste care te prinde. O poveste despre supravieţuire, despre pariul cu viaţa, un pariu al cărui martor este un Dumnezeu indiferent sau absent, despre hazard, o poveste ai cărei eroi vin din lumea cerşetorilor, a hoţilor de rând, a prostituatelor şi a interlopilor, o lume despre care, notează Radu Aldulescu, nu s-a mai scris cu atâta elocinţă poate de la Groapa lui Eugen Barbu. Periferia populată de personaje specifice, scenele naturaliste, onomastica, argoul personajelor, faptele expuse ca-ntr-un reportaj îl plasează cumva pe Cristian Meleşteu în descendenţa marelui prozator, care face în Groapa „monografia unei lumi care se naşte din mucegaiuri, bube şi noroi” (Nicolae Manolescu). Zic cumva, fiindcă sunt evidente elemente care îl distanţează, altfel, pe Cristian Meleşteu de romanul realismului suburban.
Şapte capitole cu titluri „de împrumut” din zona artelor trebuie să anunţe mai mult decât o poveste despre un taximetrist dependent de jocuri de noroc, o prostituată şi pungaşi de toate tipurile.
Aşadar, prozatorul îşi intitulează cele şapte părţi ale romanului după tot atâtea lucrări ale pictorului olandez Hieronymus Bosch, în care acest artist, reprezentant exponenţial al sfârşitului de Ev Mediu, ilustrează concepte morale şi religioase prin imagini fantastice, cu evidente tendinţe ironice. Deloc întâmplătoare opţiunea prozatorului pentru titlurile unor picturi-satire, în care se amestecă obişnuitul cu supranaturalul, sacrul cu profanul, ilustrând păcatul şi decăderea umană, opţiune care anunţă, doar celor pregătiţi să vadă, un roman scris în cheie parodică.
Ispitirea Sfântului Anton, primul capitol, construieşte aceeaşi atmosferă de iluzie, de tentaţie şi de păcat pe care o transmite şi tabloul de la care împrumută titlul. Incipitul anunţă abrupt un personaj marcat de frustrări şi prins fără voia lui într-un cerc al supravieţuirii din care poate aluneca oricând: „– Dacă aş mai fi copil, aş plânge fără întrerupere un an de zile. Asta ca să mă răzbun pentru toate clipele când, matur fiind, am vrut să plâng şi nu am putut-o face...”. Urmează biografia lui Tase Treflă, despre care aflăm că fusese un copil pasionat de matematică, apoi terminase o facultate tehnică. Ceea ce-i marchează destinul este, însă, ispitirea: „Din toate lucrurile din lume, niciunul nu-i producea mai mare plăcere lui Tase decât jocul de cărţi: pokerul era pasiunea sa, dar juca şi şeptic, whist, tabinet, popa-prostul, orice, cu condiţia să existe o miză”. Înclinaţia scriitorului către istorism se probează în continuare (şi pe tot parcursul romanului), când se conturează altă biografie: a lui Vasile Topor. Alte personaje intră în scenă, într-un ritm alert al naraţiunii: Colonelul, Getuţa, Gogu Cămătaru. Biografiile personajelor, dezvoltând istorii incredibile, pe care realitatea postdecembristă le omologhează uneori cu alte istorii, înfierate în realitatea străzilor şi a periferiilor oraşelor de azi, se aşază ca-ntr-un joc de puzzle, bucată cu bucată, pentru a da tabloul final, cel al unei lumi în declin, cu legi proprii, cu poveşti, cel mai adesea, tragice.
Eforturile lui Tase de a realiza un volum cu scheme de joc care să asigure câştigul parodiază încercarea omului de a controla legile hazardului. Dar şi alte ispitiri influenţează destinul lui Tase: marea partidă de poker cu cei doi italieni, pierdută, în urma căreia Colonelul se spânzură de teama perspectivei că nu va putea plăti cămătarului banii împrumutaţi. De altfel, ultima ispitire, căsătoria cu Getuţa, e favorizată de aceeaşi teamă: suma împrumutată de la cămătar şi pierdută la jocul de cărţi, în ciuda schemelor matematice.
Următoarele trei părţi ale romanului sunt ilustrări fidele ale atmosferei şi ale mesajului tabloului titular. Capitolul Grădina desfătărilor lumeşti prezintă nunta lui Tase cu Getuţa, prilej pentru prozator de a parodia clasa socială a îmbogăţiţilor de după Revoluţie. În plan secundar, se continuă povestea lui Vasile Topor, şeful tuturor cerşetorilor, care construieşte pentru aceştia un bloc confortabil, râvnit de toţi locuitorii oraşului. Partea a treia, Carul cu fân, prezintă festinul pe care Tase îl dă pentru cerşetorii şi hoţii de tot felul pentru a sărbători cu ei nunta, dar şi intenţia de a părăsi lumea lor. Oamenii care se agaţă cu disperare de carul cu delicii de tot felul dus către iad de demoni în lucrarea lui Bosch prind viaţă în aceste pagini ale romanului: alte şi alte figuri apar şi se înfruptă din generozitatea fără margini a lui Tase, concretizată prin risipirea banilor strânşi la nuntă. Băutura şi mâncarea îmblânzesc mai întâi pe participanţi, care, mai apoi, se asmuţesc, reeditând un episod aproape arghezian, bătaia din La popice: „La podea cu mâinile chircite deasupra capului, să fie sigur că nu se trezeşte cu vreun picior în cap, Sică îşi calculează şansele. […] Se ridică brusc, pe neaşteptate, urlă cât putu de tare, […] se încovrigă şi porni la atac, ca un berbec, cu capu-nainte”.
Corabia nebunilor arată, asemenea tabloului, ignoranţa şi decadenţa umană. Fapte aproape incredibile − camionul cu cartofi, călătoria la Bucureşti, petrecerea fără măsură, „falimentul” lui Tase, amanetarea verighetei − sunt redate alert, urmate de un gest neaşteptat al personajului principal. Rămas falit, fugit fiind cu banii de nuntă şi cu o datorie care îl sperie, Tase vede în întoarcerea în satul natal, la sigura sa rudă, o bunică despre care nu ştie dacă mai trăieşte, unica soluţie rămasă. Aşa se face că, după un drum complicat, bărbatul are de trecut o ultimă piedică înainte de a ajunge la destinaţie: lupta cu o stâncă prăvălită, care taie drumul către satul natal. În Judecata de apoi apa capătă funcţie purificatoare. Epuizat de proba stâncii – „viermele uman îşi vedea de găurirea stâncii” −, personajul primeşte botezul apei, „lepădându-se de numele de Treflă şi de trecutul lui de borfaş” . Registrul parodic capătă în penultimul capitol, Scamatorul, alte conotaţii. Erou de poveste fără voie, Tase îşi continuă drumul. Sfânta Vineri, protectoarea călătorilor, apare aici în persoana unei bunici cu un picior de lemn, păstrându-şi piciorul tăiat într-o ladă, pentru înmormântare. Alte probe nu întârzie să apară: noul Tase repară casele toate din sat şi biserica, docil ca un copil. Crede că înţelege tâlcul acestei probe când fiecare casă reparată îl răsplăteşte cu o salbă de aur. Munca lui Tase, singur, cu casele de lemn goale, într-un sat părăsit, este un joc de-a alba neagra, aici povestea devenind o parodie a tabloului însuşi, Scamatorul.
Ultimul capitol, Moartea avarului, închide simetric romanul prin revenirea la prima ispitire: jocul de cărţi. Tase află că întregul sat îi aparţine fiindcă bunica îl câştigase la un joc de poker. Imaginile „cu bărbaţii din neamul lui Tase pierzând la jocuri de noroc” se aplatizează când în minte îi încolţeşte gândul: „Nu sunt dintr-un neam de învinşi!”. Iluzia se spulberă însă când bătrâna îi dezvăluie că cel învins de ea la jocul hazardului a fost bunicul său. Finalul aduce parodia divinului: filele Bibliei devin cărţi de joc, făcute de Tase din disperarea unei ultime partide, pe care să o câştige, pentru a scăpa definitiv de stigmatul eşecului.
Revoluţia borfaşilor este un roman despre slăbiciune sau despre puterea omului de a se schimba, în ciuda strânsorii de menghină pe care societatea o pregăteşte fiecăruia.
Florile de mucigai reapar, iată, prin proza lui Cristian Meleşteu, pentru a ne reaminti că în orice lucru urât, condamnat sau condamnabil există o fărâmă, dacă nu de frumos, măcar de speranţă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul