Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ultima plăcere pământeană

        Gabriel Rusu

De-a lungul carierei sale, scriitorul Ştefan Dorgoşan a relevat numeroase surprize plăcute, oarecum aşteptate din contactul şi comunicarea nemijlocite cu realitatea şi comunitatea, pe care le abordează cu nedezminţit curaj, dar şi cu eleganţă, fără imagini tulburente şi limbaj violent în ceea ce priveşte tematica şi stilul, fapt remarcat nu numai de colaboratorii apropiaţi, ci chiar şi de cititorii ocazionali, poate neavizaţi. Nu este puţin lucru într-o lume dependentă de thriller, sex şi horror, să coabitezi paşnic cu un mediu îmbibat de limbaj violent şi trivialităţi. Personajul plurivalent al scrierilor lui, în care este lesne de recunoscut autorul, cu o complexă şi rafinată pregătire în sţiinţe exacte şi tehnice, dar şi în sfere oculte precum mitologia, religia şi politologia, mizează pe o demonstraţie (QED!) de o dezarmantă sinceritate: omul, vietatea cu cel mai puternic echilibru pământean, cu cea mai vastă libertate de mişcare, acţiune şi adaptabilitate, nu provine nici din lut, nici din maimuţă, nici din pasărea Phoenix, ci din struţ! Explicabilă teorie prin faptul că printr-un organ anatomic redus (capul) gândeşte viaţa şi faptele, consecinţele sale materializându-le (călcându-le sau călcându-se în picioare!) prin extremităţile uriaşe şi diforme, energofage în comparaţie cu scopul existenţial propus. În caz de risc (pericol!), ne ascundem (doar!) de noi înşine, vârându-ne (numai) capul în nisip (stirpe silicon-idă!), în parteneriat cu târâtoarele, anelide şi reptiliene.
E glumă, dar caricaturizarea convinge! E lumea de bazar din Garnizoana Malamoc (Întâmplări din viaţa unui om care a trăit în vremuri năucitoare din punct de vedere istoric, 2013), cu rădăcini în individualitatea şi egoismul Sfinţilor (2011), în viaţa instituţionalizată şi constituţionalizată (contrar aşteptărilor, până la dictatură!) din Profesoara de Maniere (2011), extrapolată la nivel comunitar prin axiomele Storcătorului de cuvinte (în editare!). Din aceste cărţi Dorgoşan a publicat cu generozitate fragmente în numeroase reviste literare, le-a prezentat la reuniuni, cenacluri şi festivaluri de gen, fără teama că-i vor fi plagiate. Lucru imposibil pentru că sunt originale, surprinzătoare cu fiecare următor cuvânt, următoare frază sau idee, iar finalul este rar anticipat: „Ce-ţi pasă ţie chip de lut”, „un mort frumos cu ochii vii”, „din sfera ta când mă priveşti nemuritor şi rece”?!? Între altele fie spus, Dorgoşan este şi un artist foto de top, ceea ce explică profunzimea multidimensională cu care el „priveşte” lumea distructivă în tonuri calde. Miza lui este autoreproducţia, fără de care viaţa, aşa cum o percepem noi, ar fi sfârşit demult. În proza ritmică Timpul, autorul detaliază teoria conform căreia acesta, ca element primordial al dinamicii biosferei, este creat (tocmai!) de mişcarea sferelor: „Se spune că Timpul moare (dispare!) pe stelele fixe/ care se pierd în hăul găurilor negre (lăzile de gunoi astral?):/ La steaua care a clipit,/ e-o cale lungă de păşit,/ rotea pe când nu s-a ivit,/ azi o vedem lucind,/ dar s-a oprit!/ Timpul a fugit din galaxiile stinse/ şi s-a pitit la noi,/ unde se ia la hârjoană cu copiii, cu mânjii,/ se cocoaţă pe spinarea bătrânilor./ (pentru că?) Îi prieşte Viaţa!”.
„Mulţi caută rezolvări belicoase la bariera infinitului (nemuririi!), dar nu bagă de seamă că nu pot accede acolo decât în mintea lor bolnavă de imaginar păgubos, izbindu-se repetat de zidul impenetrabil al propriei neputinţe. Trăim pe muchie de cuţit, în balanţa relativă şi fragilă a timpului! Toţi, fără excepţie, suntem suspendaţi şi susţinuţi într-un păienjeniş de forţe uriaşe şi nevăzute ale Universului, care ne dictează echilibrul existenţial şi destinul convieţuitorˮ, susţine scriitorul.
Câteodată, autorul, şi trebuie să-i reproşez asta, este lotru! Ne fură minimul drept la iluzie al fiecăruia şi ne lasă pradă, cum se spune „la pielea goală”, în faţa realităţii, care ne posedă voluptoasă până (re)cădem în „extazul ficţiunii”, pe care autorul nu ni-l recomandă, chiar dacă el îl foloseşte necenzurat. Ar fi ultima plăcere pământeană, oriunde ne-am refugia în Univers (proza Secretul Evanghelic din volumul Garnizoana Malamoc)! Să fie, oare, acesta megadrogul (narco-literatură!) vieţii aspre şi fără căpătâi pe care o traversăm silit, dar în pas de melc, ca toţi pasagerii tereştrii, interesaţi să ajungem cât mai târziu la destinaţia finală?
Cărţile, romanele şi personajele lui Ştefan Dorgoşan sunt pline de viaţă, de actualitate, de maturitate, de blândeţe, ceea ce îl recomandă drept un autentic, original şi împlinit prozator, care urmează nedezminţit profesiunea de credinţă a scrisului, cu onoare şi demnitate de peste patru decenii.
Addenda! Încă de la primele reuniuni profesionale ale acestui an, Călae, porecla sub care este cunoscut scriitorul Ştefan Dorgoşan, datorită lucrării simbolice şi personalizate cu care s-a înscris în literatura noastră prin volumele publicate în această categorie (Ascensiunea, 1989, Camera roşie cu dragoste, 1992 şi 2004, Călae, 2003 şi 2006, Ofranda, 2005, şi Pasagerul, 2008), a anunţat că are în curs de realizare o carte care include, integral, fapte şi opinii (pro şi contra!) de-a lungul acestor ani la incidenţa scrierilor cu viaţa. S-au adunat câteva zeci! Important! Nu este vorba despre memorialistică! Titlul, provizoriu desigur, nici nu putea fi altul, la „prima strigare”, decât: Cronicarii Clanului Călae! O carte sinceră şi oportună în vremea noastră saturată de cărţi beletristice sau de specialitate empirice şi trucate partizan. Subiectele sunt tratate din punct de vedere istoric, filozofic şi literar până la confuzie cu cronologia, semnificaţia şi simbolistica evenimentelor din epoca politică în care se petrec.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul