Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viscolul lui Sorokin

        Nicolae Coande

Se întorc ruşii. Nu, nu este vorba de Armata Roşie, ci de marea literatură rusă. O nouă generaţie de scriitori este gata să ne reamintească faptul că Dostoievski, Tolstoi, Puşkin, Bunin, Bulgakov sau Belîi au demni urmaşi, dacă nu ar fi decât să ne gândim la deja clasicul Andrei Platonov sau la contemporanii Iuri Mamleev, Mihail Șişkin, Andrei Kurkov şi acest extraordinar Vladimir Sorokin, pe care Editura Curtea Veche a avut inspiraţia de a-l traduce cu câteva dintre romanele sale care au făcut din el unul dintre cei mai importanţi prozatori ruşi: Gheaţa, Ziua opricinicului, Kremlinul de zahăr. La Editura Art i-a apărut romanul Inima celor patru şi sperăm că opera acestui mare prozator tradus în întreaga lume să fie publicată integral în româneşte.
Sorokin, care a primit de curând Premiul Marea Carte, cel mai important premiu literar rusesc (3 milioane de ruble, cam 100.000 de dolari), a refuzat constant să pactizeze cu sistemul sovietic. Autorul e născut în 1955, iar literatura sa a circulat în samizdat, dobândind în anii ’80 o notorietate explozivă în cercurile underground din Moscova. Sorokin, considerat un clasic în viaţă, este un autor care duce mai departe tradiţia romanului rusesc şi o face la un nivel care îi poate satisface pe exigenţii iubitori de literatură rusă. Grotescul este una din armele sale favorite în zugrăvirea unei lumi în care fantasticul coexistă cu realismul cel mai atroce. Nu altfel se petrec lucurile în Viscolul (Editura Curtea Veche, 2012, trad. Antoaneta Olteanu), roman de nici 200 de pagini, de o esenţialitate rară, poetică şi intens realistă în acelaşi timp, distilat în retortele unui alchimist al limbii şi al imaginaţiei.
Doctorul Platon Ilici Garin are de înfruntat iarna rusească în misiunea vieţii sale: trebuie să ajungă în satul Dologoe pentru a vaccina ţăranii afectaţi de un virus bolivian (suprarealismul temei e anunţat din start), iar viscolul, nămeţii şi fantasmele iernii ruseşti îi stau în cale. Rămas blocat la o staţie poştală, Garin găseşte o soluţie aparent convenabilă şi pleacă mai departe cu proprietarul unei maşini speciale, un anume Perhuşa, pe care îl convinge cu greu să străbată pustietatea stepei înzăpezite. Ninge ca în basme, necontenit, numai că la căderea nopţii basmele se pot transforma în coşmaruri. Maşina lui Perhuşa este o alcătuire savantă de tablă şi... cai, cincizeci la număr, fiinţe liliputane înzestrate cu voinţă şi cu o sensibilitate aparte. Cititorul are impresia în momentul în care doctorul află ce putere are această maşinărie că respectivi cai reprezintă doar puterea mecanică a maşinii, însă ei există ca atare şi fac parte din componentele maşinii. De aici începe realismul magic al acestui prozator care va reuşi să îşi uimească cititorul pe tot parcursul romanului: caii, de mărimea unor potârnichi, stau sub capota maşinii acoperiţi cu o rogojină şi trag arătarea pe care o conduce cu... biciul Perhuşa. Numai că vizitiul Perhuşa îşi iubeşte odoarele şi doar îi îndeamnă, nu ar fi în stare să-i bată niciodată. Cei doi pornesc prin iarna grea de afară şi povestea se derulează în tonurile gradate ale aventurilor în care intră cei doi drumeţi. Rătăcesc drumul, ajung la o moară unde morarul este un pitic beat pe care soţia sa, o ţărancă masivă, îl ţine la pieptul opulent ca pe un copil. Rămân peste noapte acolo şi doctorul are o relaţie de amor cu femeia planturoasă, după care a doua zi pornesc spre Dolgoe. Însă crivăţul le refuză înaintarea, drumul se pierde şi cei doi nimeresc în plin câmp, unde nişte bărbaţi, numiţi vitaminderi, un fel de comis-voiajori, îi poftesc într-un cort încălzit. Acolo, doctorul îl oblojeşte pe unul dintre bărbaţii care fac comerţ cu medicamente şi, drept răsplată, primeşte cel mai nou medicament, o piramidă translucidă, care, încălzită la foc mic, îi produce o halucinaţie teribilă, din care se trezeşte reconfortat însă. Piramida era un opiaceu puternic, iar doctorul îşi dă seama că maşina lor îşi rupsese un tălpig (nu avea roţi, evident!) pe drumul de iarnă, tocmai din cauza acelui obiect ciudat. Garin pleacă şi de acolo şi, cu sentimentul datoriei în minte, înfruntă viscolul care se pornise din nou. Se înserează, apar lupii, apoi maşina eşuează într-un dâmb şi rămâne blocată. Când cei doi încearcă să o scoată, îşi dau seama că era blocată în... nasul unui uriaş de vreo 5-6 metri, mort îngheţat în pustietăţile pe care le străbat cei doi. Uriaşul nu-i sperie pe doctor şi pe şofer, întrucât existenţa unor astfel de oameni era ceva obişnuit, tot aşa cum ceva obişnuit sunt şi caii mici cât potârnichile care trag la maşini fără motor şi fără carburant, dar şi alţii care sunt cât un bloc cu două etaje. Nu uitaţi, suntem în Rusia, unde minusculul coexistă natural cu urieşescul.
Însă viscolul îi împresoară, iar doctorul, într-o criză de furie, vrea să plece singur mai departe, se rătăceşte, după care se întoarce obosit la maşină. Perhuşa găsise un mijloc ingenios pentru a scăpa de îngheţ: se băgase sub capota maşinii alături de căluţi, iar doctorul înfrigurat îşi face şi el loc acolo. Dimineaţa sunt găsiţi îngheţaţi de nişte chinezi care treceau pe acolo: Perhuşa mort, iar doctorul cu picioarele şi braţele îngheţate. Câţiva căluţi rezistaseră şi vor fi luaţi de chinezii posesori ai unui cal cât două etaje. Nicio aluzie la măreţia unei ţări vecină cu Rusia. Odiseea doctorului Garin se sfârşeşte tragic, pe un ton de apocalipsă rusească, cum numai în marile lor romane poţi vedea: nu e sigur că doctorul nu va fi făcut cobai de chinezi.
Stilul lui Sorokin este fermecător, în vreme ce povestea − aşa cum e spusă de un maestru al suspansului − este absolut terifiantă. O combinaţie care dă forţa acestui mare prozator.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul