Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Când tatăl tău e mai în vârstă decât tine exact de două ori”

        Mihail Vakulovski

(fragment din partea a II-a a rockmanului Tovarăşi de cameră)


Au fost multe momente romantice, am încercat de multe ori să ne despărţim, dar de fiecare dată ne trezeam iubindu-ne iar şi iar ne împăcam, iar când a trebuit să plec a doua oară la Braşov, după prefaţă, a zis: „Ştii ce mi-e dor de ăia!”, adică de părinţi, şi că se duce şi ea acasă şi că Braşovul îi este în drum. În tren i s-a făcut rău, eram singuri în compartiment şi m-a tras peste ea, dar s-a auzit imediat o bătaie puternică în uşă, s-a deschis, înainte de a mă gândi măcar că e controlorul sau a zice da sau nu – o silabă. A intrat un moş burtos, vesel şi afumat, chel, descheiat la cămaşă şi cu pacheşti. „Se poate?”, se aşază pe patul liber şi începe să-şi povestească viaţa. „Ştiţi, am lucrat toată viaţa ca medic. Nu doctor, cum zic ăştia, ci doar medic, aş vrea eu să fiu doctor, e-he-he! Dar acum e cam târziu pentru aşa ceva, cum să zici că eşti doctor când eşti doar medic? Am fost chirurg, am avut sute, mii de operaţii, am operat şi miniştri, şi senatori, şi doctori adevăraţi, nu medici! Când ai o operaţie, oricât de mică, cel mai bine e ca înainte să tragi o duşcă-două, de dorit vodcă rusească, dom’le, vodca rusească e cea mai bună băutură, o băutură care te atinge la suflet, îţi încălzeşte interiorul, după care e apa de izvor. De ea capul nu te doare şi de pi... nu ţi-e dor, iertaţi-mă, dar asta cam aşa e, de apa de izvor vorbesc, că vodca rusească e cu sufletul” – „OK, spuneţi”, am zis. „Nu vă supăraţi, fumaţi?” – „Nu” – „Ce bine, puteţi să-i treceţi graniţa bătrânului 10 pachete de ţigări?” – „În regulă”. S-a întors peste câteva minute, povestind despre vânătoare şi despre câţi urşi şi ce căprioare şi mistreţi a împuşcat şi de ce lupilor li se zice doctorul pădurii şi dacă am citit „Doctor Jivago”. La graniţă vameşii basarabeni ne-au întrebat dacă suntem soţ şi soţie şi ne-au căutat prin genţi, iar după ce s-au schimbat şinele, vameşii români ne-au umblat prin genţi, întrebându-ne unde ne ducem şi de ce şi dacă avem arme şi droguri şi alte căcaturi. Apoi a pornit trenul, uşa nu se încuia şi am blocat-o cum s-a putut, am aruncat hainele de pe noi şi am sărit unul peste altul – oricum era mişto, nici nu trebuia să faci nimic, că trenul se mişca pentru noi, Ana uitase că i-e rău, luându-se la întrecere cu trenul la tors, doar că deodată s-a auzit un scrâşnet al uşii – cineva încerca din toate puterile să deschidă uşa şi acel cineva era – surpraiz? – „doctorul”. Ana s-a băgat sub cearşaf, cu faţa la perete, am reuşit să arunc pe mine un tricou şi să-mi trag pantalonii de sport, am scos ţigările şi i le-am dat prin crăpătura uşii. „Dar să vă las un pachet de ţigări”, a zis doftoru. – „Nu, mulţumim, nu fumăm”, iar el, insistând să intre: „Să vă povestesc cum am împuşcat ultimul urs – record european” – „Spasibo, ne nado!”, i-am tras uşa în nas. – „Să vă las un pachet de ţigări”, nu se lăsa moşu’. Acum Anei chiar că îi era rău... „Sigur nu vă las un pachet de ţigări?” – s-a auzit în coridor.


Mikealangelo mă aştepta în gară, l-am văzut pe fereastră, stătea cu mâinile în buzunare şi se uita în gol. Am pornit pe jos, că nu ne grăbeam nicăieri. „Vezi piatra aia – zicea Mikealangelo – ce-ar fi putut fi piatra aia? Ce vezi în piatra aia?” Nici acum Mikealangelo nu reuşise să se întoarcă în Braşov, era tot prof la Codlea şi făcea gazeta de perete a puşcăriei, doar că nu mai locuia în vila profesoarei, ci într-un cămin părăsit. Stătea într-o cameră pe care şi-o amenajase destul de bine, avea tot ce-i trebuie unui om, poet contemporan sau nu: o masă, rafturi cu cărţi, un dulap, două scaune, două paturi şi-o fereastră de la care se vedea oraşul. N-avea ceas, dar asta am aflat abia dimineaţa. Când l-am întrebat cât e ceasul, Mikealangelo n-a spus nimic, a ieşit şi când s-a întors a zis: „E 7 şi 33”. Din camera vecină – care n-avea nici măcar geam, n-avea nimic, doar gunoaie şi soba care nu funcţiona, ca şi cea din camera lui Mikea – de acolo se vedea ceasul de la Cetatea Codlea şi când voia să afle cât e ceasul Mikealangelo se ducea până-n camera vecină şi se uita la ceasul bisericii cetăţii. Pentru baie & WC trebuia să cobori două etaje, un WC obişnuit pentru un cămin, doar că nu curgea apa şi n-avea uşi, dar oricum Mikealangelo era singur în cămin, aşa că nici n-avea nevoie de uşi. „Vezi norul ăla – ce vezi în norul ăla, cu ce seamănă norul ăla? Caracterizează-l”. Adusesem patru iepuri afumaţi, nici Mikealangelo, nici Ana nu mai gustaseră iepuri afumaţi şi cred că le mai ţin minte şi acum gustul, au fost delicioşi, dar n-aş fi ţinut minte şi acum gustul lor dacă nu i-ar fi lăudat ei atât de frumos şi de convingător. A fost o mâncare ca o băutură foarte veche susţinută de un toast care nu se uită. Mikealangelo s-a dus la şcoală, eu – s-o petrec pe Ana, a intrat în tren să lase geanta şi până să ajungă în compartimentul ei s-a pornit trenul, aşa că nu ne-am mai luat rămas bun, m-am uitat pe ferestre şi am văzut-o vorbind c-un tip, nici nu s-a mai uitat spre peron.


În Piaţa Sfatului erau foarte mulţi porumbei, prefaţa era gata, oraşul era mai mult livresc decât real – ceva dintr-o carte veche sau dintr-un film străin, ne-am întâlnit cu Mikealangelo la facultate, am stat de vorbă, la un vin moldovenesc îndelung lăudat, cu tinerii scriitori, studenţi, prieteni de-ai lui, iar noaptea m-am trezit de la ţipetele lui Mikealangelo. „Cine eşti? Cine eşti?”, striga, apoi s-a ridicat brusc şi a vrut să se arunce pe fereastră, l-am prins de cot şi l-am tras înapoi. A deschis ochii: „Tu eşti, Hai?”, m-a apucat de mână, s-a liniştit şi a adormit instantaneu. În următoarea seară a mers să mă petreacă, deşi, ca şi data trecută, am insistat să rămână acasă, că n-o să aibă cu ce să se întoarcă. „Ba am un tren pe la 3-4”. Adunasem banii pe care-i mai aveam, că Mikealangelo voia să mergem până undeva cu taxiul, i-am zis să ne ducem cu autobuzul, dar el ţinea cu tot dinadinsul să mergem cu taxiul, că-l convinge el pe-un taximetrist să ne ducă până unde ne trebuie, umbla de la taxi la taxi şi întreba: „Ne puteţi duce până la gară cu atâta?”, apoi am urcat într-un autobuz, Mikealangelo se uita la geam: „Geamul acesta e plat, autobuzul acesta e plat, femeia asta e plată şi geanta pe care o ţine în braţe e plată...”, femeia s-a mutat în altă parte, „Ţara asta e plată şi planeta e plată, viaţa noastră e plată şi femeia asta e plată, eşti plată, femeie, şi duci o viaţă plată într-o ţară plată ca şi visele tale, plate”... Am stat în gară la o bere brună şi am vorbit despre literatura contemporană, despre poeziile lui Sachi cu copilul care i se va naşte, pe care Mikealangelo le publicase în „Erată”, apoi am urcat în tren şi am stat în uşă, se vedea faţa luminoasă a lui Mikealangelo, mâna care flutura încet, apoi umbra lui, unica umbră pe tot peronul, o pată întunecoasă, stăteam în uşă şi-i făceam semn cu mâna pe care o scosesem afară, ţinându-mă cu cealaltă de mâner, Mikealangelo dispăru în depărtare şi deja îmi era tare dor de el...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul