Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cenuşa , oglinda, inorogul

        Geo Vasile

Atestat de vitalitatea speciei epice, violent concurate de invazia imaginii (mass-media, audio-book-uri, videoclipuri, benzi desenate etc.), romanul Craii şi morţii, de Dan Stanca, se deapănă şi se edifică prin atomizarea şi însumarea simultană a vocilor-personaje (Tracy Chevalier, Lobo Antunes, Claudio Magris). El nu exclude estetica suspiciunii detectiviste şi reconstituirea realului sub o grilă onirofantasmatică, parabolică, profetică (Petru Cimpoeşu, Florin Şlapac etc.). Sursele imaginarului colectiv sunt combinate în retorte alchimice cu Istoria şi istoriile individuale, cu cronici de istorie reală, apocrifă sau fabuloasă (Umberto Eco, Milorad Pavič, Mika Waltari).
La fel de fertilă este şi revizitarea ironică, tandră, parodică sau gravă a unor teme delicate, existenţiale, dilematice sau recontextualizarea vieţii unor personalităţi celebre pentru cititorii veacurilor XX-XXI (Iisus, Maria Callas, Marilyn Monroe, marchizul de Sade, Petrarca, Mona Lisa etc.) sau a unor personaje insolite, cum ar fi, în cazul romanului la care ne vom referi, craii lui Mateiu Caragiale. Relatarea istorică, chiar şi atunci când atinge cota spectacularului paranormal, propune modele umane eroice ce nu pregetă să se imoleze întru credinţă pe altarul demnităţii şi devotamentului faţă de misia suprafirească cu care fuseseră învestite. Idealul cruciaţilor este de fapt căutarea Graalului, mai presus decât piroanele răstignirii Domnului sau chiar decât lemnul crucii.
Căutarea propriei identităţi dă la iveală adesea o lume tot mai debusolată, ludic-sarcastică, lascivă, suferind de scepticism cinic sau diverse derapaje psihice. O pildă vie în acest sens este Victor Paşadia, redactor la SLAST şi critic literar, un plaisir-ist dezabuzat, elegant crai nărăvit şi duplicitar, reacţionar înnăscut, farseur, ce va sfârşi în puşcărie în urma unor inabile inginerii imobiliar-financiare „ca un cavaler jupuit de blazonul său”. Din tabloul clinic al comunităţii mai fac parte şi diverse fobii (precum cea de oglinzi) şi felurite obsesii. Ele îl vor acapara pe maestrul linotipist, seninul, aparent absentul Alexandru Pantazi; departe de a reprezenta clasa muncitoare în sensul gregar, leninist, acesta va adera la gruparea disidentă „Băcanu”, ce va tipări în iarna lui 1988 primul ziar clandestin „România”, descoperită şi arestată de Securitate; când nimeni nu se aştepta, singurul dintre cei patru crai, fostul deţinut politic, se va sinucide, coborând în tunelul metroului. Suferind de ireversibilă îndoctrinare ideologică, duplicitate sau felurite frustrări şi complexe psihiatrice, ex-secretarul de partid al ziarului, poetul Florea Pirgu, nu va avea puterea să restarteze, rămânând încremenit în proiectul naţional-socialismului ceauşist şi, prin urmare, va deveni un paşnic pacient al unui ospiciu privat, susţinând însă că nu-l cheamă Pirgu, ci Pavel, nu altul decât numele ţarului în favoarea căruia abdicase cel din urmă Mare Maestru al Ordinului Templierilor. Atribuindu-şi năravuri ce-l acuză fie de masochism, laşitate, frică sau de câte şi mai câte păcate imaginare fişate parcă din Psihopatologia vieţii cotidiene, celebra carte a lui Freud, protagonistul narator se va metamorfoza, afectat de o nemântuită melanholie, în inorog, precum eroul lui Cantemir din Istoria ieroglifică.
Expert, am putea zice, în materie de roman contemporan românesc şi european, metabolizând cu talent şi captivant jocul acestuia la graniţa dintre ficţiune şi biografism, dintre invenţie şi autenticitate, dintre fresca de moravuri cu bestiarul aferent şi filonul discursiv tip Şeherezada, Dan Stanca dă prin recenta carte Craii şi morţii (Cartea Românească, 2012, 209 p.) proba sa de mare prozator şi, totodată, de teoretician al naraţiunii. Laitmotivul cărţii este o frază aparent amuzantă, dar plină de miez: „Când te apucă lehamitea de ficţiune, fii sigur că taman atunci ficţiunea se năpusteşte asupra ta...”.
Craii şi morţii, printr-o inexplicabilă asociaţie, şi aia de idei, cum spunea regretatul CMI, ne-a adus aminte de romanul lui Saramago Anul morţii lui Ricardo Reis, nu altul decât unul din numeroasele pseudonime-heteronime ale poetului Fernando Pessoa. Romancierul portughez face din Ricardo şi Pessoa (deja în postura de mort anxios ce-şi vizitează la hotel propriul substitut de transfer) personajele sale purtătoare de mesaj: războiul ce se anunţa va să însemne sfârşitul visului, al credinţei în utilitatea şi perenitatea artelor. Livrescă şi autoreferenţială în sensul metaficţiunii, oferta romancierului nostru este tot una iniţiatică, simbolică, cu decolare în fantastic, a se vedea itinerarul aventuros al cavalerilor cruciaţi plecaţi din Franţa şi Lombardia, care, alungaţi din Ierusalim şi Antiohia, din Malta şi Rusia ţarilor, ajung, sub incredibile avataruri, de la Godfroi de Bouillon, regele latin al Ierusalimului, la Jacques de Molay, la cei trei René şi apoi la cei trei Pavel, în Bucureştiul Curţii Arse, o veritabilă curte a miracolelor, spre a se reîncarna în cartea cu cheie Craii de Curtea Veche (căci craii sunt, de fapt, cavaleri de Malta, ne spune Dan Stanca). Fantasticul cedează când şi când locul realismului autenticist, tip Radu Aldulescu, prin tablouri şi portrete vivante din România şi Bucureştiul epocii şaptezeci-două mii, prin viaţa şi metamorfozele personajelor ce populau redacţia defunctului ziar al tineretului comunist (botezat după 1989 Tineretul liber). Aşa-zisa epocă de aur, un imens generator de schizofrenie generalizată, ce caracteriza societatea românească (dublul limbaj, disimularea, dedublarea, parşivenia tuturor categoriilor socio-profesionale întru supravieţuire), va deveni după decembrie 1989, sub spoiala statului de drept, a democraţiei parlamentare, a libertăţii de expresie, o junglă a prădătorilor fără scrupule, a violenţei specifice gangsterilor. Rezultatul: călcarea pe cap şi eliminarea păturilor vulnerabile la adăpostul unor legi strâmbe sau făcute cu dedicaţie.
Nu lipsesc portretele memorabile ale degradării şi involuţiei, inclusiv fizice şi psihice, ce trimit la motivul baroc al grandorii şi decadenţei sau anticipând un soi de pandemie a sfârşitului prin recurs la metafora recurentă a cenuşii, a ploii de sânge, a furtunii devastatoare menite să pedepsească setea de aur şi nestemate, trufia, exbiţionismul ideologic, minciuna. Romancierul nu uită detaliile, sarea şi piperul naraţiunii, precum ar fi cele aferente vieţii de cuplu ca infern a protagonistului-narator, sau free-sexului profesat de Victor Paşadia. Scene din închisoare, din ospiciu, din redacţia unui relativ recent oficios al B.O.R, unde va fi angajat ultimamente Horia Stanciu, din cârciumile mai vechi sau mai noi, alternează cu episoade din războiul lui Napoleon împotriva Rusiei, ce se va sfârşi printr-o ruşinoasă înfrângere a corsicanului la Borodino, în 1812.
Un merit esenţial al romanului este atât scriitura cultă, limpidă, păstrând permanent o anume cotă hermeneutică, camilpetresciană sau eliadescă, coexistând pe nesimţite cu una foarte naturală, versatilă, plastică, ironică. Dan Stanca nu evită abordări, descrieri, expresii şi blasfemii deloc ortodoxe, uneori chiar crude, ironic-polemice, a se vedea în acest sens părerea unui personaj secundar despre IPS Daniel şi a sa proiectată ctitorie, sau chiar îngrijorătoarea aserţiune a lui Horia, acest camusian om revoltat şi totodată „tren deraiat”, cum se autocaracterizează, despre acelaşi întâistătător al B.O.R., pe care-l cunoscuse cu ocazia unei deplasări la Patmos: „Mai târziu aveam să aflu că Daniel e cel mai singur om de pe faţa pământului. Mai ales după ce a fost uns patriarh, singurătatea i s-a accentuat...” (p. 98).
Astfel, limbajul ce sonorizează un ambitus expresiv extrem de larg (de la cel jurnalistic, evocator-istoric, la ce poematic-biblic), rămânând totuşi omogen, probează cu fiecare frază un univers stilistic indelebil şi inconfundabil, pliindu-se caracterologic pe statutul personajelor, între care deloc neglijabil ni se pare medicul psihiatru Ştefănescu; acesta îl va descoperi pe pacientul Pirgu cu trecutul lui partinic şi poetic traumatizant, marcat pe viaţă de farsa lui Paşadia (ce-i înlocuise „documentele” din geantă cu cenuşă), dar şi pe ziaristul Horia, venit la ospiciu să vadă ce se alesese din fostul său şef.
Rezultatul final: arhitectonica frumos curgătoare a structurilor narative, inclusiv distribuţia sau reluarea lor într-un timp şi spaţiu ce se dilată sau se contractă sub un dicteu auctorial plin de premoniţii.
Climatul fantastic al romanului este alimentat de recurenta întrupare peste veacuri a strănepoatei Marelui Maestru Jacques de Molay, nebuna Isabella de Molay, ce nu pregeta să-şi arunce de pe ea hainele prin locurile pe care le străbătea prin Franţa veacului XVIII, dar goliciunea ei înspăimânta, tot trupul ei ardea de viu, sânge şi cenuşă, împlinind o predestinare. Sub unda aceleiaşi predestinări, ce marchează viziunea despre lume a autorului, se scrie acest roman. Un fapt ce-ar putea părea anecdotic încoronează în chip de epilog dispariţia naratorului din Craii şi morţii: „La o liturghie duminicală slujită chiar de PF cu soborul lui de preoţi, în linguriţa înaintată spre buzele unui credincios, care aştepta sfânta împărtăşanie, s-au aflat câţiva stropi de sânge. (...). Când vrei să scapi de ficţiune, fii sigur că ea te va cotropi!”. Sub semnul enigmei se scrie acest roman al unor „destine dezintegrate”, al unor „chinuiţi ai nemuririi”, cititorul având avantajul şi totodată inconvenientul unui evantai de interpretări oferite cu talent de Dan Stanca. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul