Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Adina Popa

prietenul nostru comun


stau şi mă întreb, René
cum a ajuns pipa să fie negată
şi de ce
îmi spui că n-are niciun rost
să văd pipe unde nici n-au fost
unde n-a fost pic de tutun
e musai că n-a ieşit vreodată vreun fum
să-mi văd de treabă-mi spui
să fiu cuminte
că orice gură care arde are-un dinte
pentru cuvântul care minte



lucruri interzise


lili nu te lasă
să pui mâna
s-o atingi
să strigi şi să urli „este!”
se face târziu
noaptea iese mai devreme decât de obicei
dintre fustele ei
lili vrea să fie
poezie
să se întindă goală lângă tine în întuneric
irisul tău – cicatrice pe pielea ei după înţepătura acului cu lichid de beznă
dar e interzis să faci lucruri interzise
n-ai s-o vezi pe lili decât în staţie
acolo se adună câinii
sătui să-şi mai pună stomacul în slujba croitorilor de sacoşe deja pline
să se mai întâlnească cu oamenii ieşiţi din hipermarketuri ca din capsule
exces de peniciline –
jumătate galbeni, jumătate roşii
să soarbă cu nesaţ luna care se scurge în anvelope, rezemată în cer de roata neagră a morţii
e interzis să faci lucruri interzise
e interzis să răsară luna
şi îţi dai seama că ea era
când aţi trecut prin faţa parcului
şi nu o văzuserăţi
nici tu, nici pasagerii, nici şoferul
când i-a sărit în faţă
şi n-aţi crezut în ea


pe drum, câinii prepară otrava
întinzând-o pe bucăţi mari de poezie integrală
ca pâinea,
cu gust de lună novice
tăiată pe trotuarul complice
e interzis să faci lucruri interzise
e interzis să pui otravă la câini, la pisici, la şobolani, la oameni, la îngeri, la rime
în fine, la orice făptură
din tine
şi, sub luna amnezică,


lili nu a existat niciodată



Cădere în gol


Locul în care
Femei goale
Tăiate cu foarfeca
Populează pereţii,
Astupându-i
E vizitat zilnic
De ambele sexe


În urma lor,
Hârtii,
Doamne prinse-n piuneze
Care semnează regulat
condica.
Mă port frumos cu ele
Salut politicos
când intru
Şi asta le scoate din sărite
Pentru că ele ştiu că nu sunt decât
Nişte doamne prinse
Aprinse
La ora când poezia se stinge în cameră



el


Întâi m-am născut eu
şi mama mi-a pus cheile la gât
apoi a venit pe lume şi el:
mai întâi o mustaţă şi doi ochi negri enormi,
pe urmă trupul înalt, lat, cachi
în haina încheiată la toţi nasturii
taţii vin pe lume în tranşee
învaţă să meargă pe un front inutil de clanţe
şi copiii îi aşteaptă curioşi, ascunşi după uşă;
ei se apropie, îi iau în braţe şi le dau o păpuşă
blondă,
platinată, fără cheiţă:
mariana.
Nu vroiam s-o primesc,
dar mama
ameninţa să i-o ducă lui adi, băiatul care descuia toate uşile
Şi nu prea mi-a convenit atunci ideea
Ca un băiat să se joace cu păpuşile



recunoaştere


stau şi mă uit la mine
şi nu mă recunosc
sau nu vreau să recunosc
că fac parte din tine
cu toate că ştiu că aşa e
că mâna mea dreaptă e, de fapt,
mâna ta stângă,
că ochiul meu verde e, de fapt,
ochiul tău albastru,
că cicatricea de pe fruntea ta e, de fapt,
rana mea deschisă la apusul soarelui
ca la o cerere în căsătorie



oamenii mei negri în haine de la second


apus.
soarele să se spele pe mâini
în apa sângerie
în care s-au tăiat azi mieii.
noi să stăm
cu faţa spre lanul de porumb
cu sperietori puse în pari
îmbrăcate de la second
în zare
anii mei, anii tăi se întorc negri
de pe plantaţiile de bumbac
unde timpul e singurul stăpân
cu oamenii în buzunare
şi anii mei nu sunt anii tăi
un soare second, american,
şi-un plan secund, mai pur
ca să pot privi, din jilţul lui big mama
lanul în care la noapte
cirezi agreste
de fiinţe extraterestre
vor ateriza cu navele lor
ca să se adape cu umanitate
în urmă vor rămâne
picturi rupestre
cercuri bizare în grâu şi în porumb
inele pentru gâturile femeilor padaunge –
tristeţea (sau) tigrii să-şi alunge
pentru degetele femeilor citadine,
pentru porumbeii în zbor
omg-uri, oameni decorticaţi
care strâmb călca-vor
şi Stonehenge-ul şi toate drumurile drepte
din Nazca
şi câteva piramide
la mâna a doua
o mână
strânsă ca o gură într-un blestem gâtuit
îngrămădindu-se după soarele împuns



geneză


prin ram
răsare luna dintr-o coastă
iarăşi să se plămădească
şi să mai muşte o dată din stele
binele şi răul să cunoască
urlă pământul de durere
ca un adam



momentul 30


matură şi întreagă
rotundă şi totuşi zveltă
vei fi.
te vei îndrăgosti defazat
şi vei dori
să te fi născut mai târziu
o să-ţi pară rău că ţi-ai lăsat iubirea
să alerge pe drum înainte
cu iepurii la maraton
fără să o mai prinzi din urmă
te vei apuca de fumat
vei face tot ce n-ai mai apucat
acum urăşti infernul
cât mai poţi
o doamnă cu vocea frumoasă, de teleenciclopedie
îţi va citi la radio o poezie
ascuţitorile vor roade zi de zi albastrul de pe pleoape
fără blitz
vei zâmbi din ce în ce mai mult
lemnul culorii tale va scădea...
et caetera


după 30 vei vorbi mai mult despre trupul tău –
o alcătuire de mai multe corpuri bizare
şi irozii, toţi aceşti copii
îmbrăcaţi de carnaval
nu vor dori altceva decât capetele cuvintelor tale de om mare –
mamă, soţie, mătuşă, doamnă, tanti...
puse pe tipsii


îmi vei aminti tu, femeie care vorbeşti prin mine
30. ce mai e şi asta?
după 30
lumea va fi o mare cutie zornăitoare de plastic
prinsă la gâtul unui cerşetor
în care vei arunca mecanic monezi
ca să te salvezi



Efectul de piramidă
                      Veronicăi


tu n-ai să mori.
cana de lut în care
îmi stingeai cărbuni
când moartea mă pândea
are două lumânări aprinse în ea
tu n-ai murit
doar că nu mai vezi să-mi mai citeşti
poveşti
cu lumina asta
oamenii îmi spun să nu mă mai mint, dar eu
pun ochelarii tăi pe nas
şi dintr-o dată
lumea se face mai mare
Dincolo



Dartz cu Madeleine


dospeşte luna ca o aspirină
în gura Bucureştiului – butoi de stricnină
şi caută să se îmbete
cu cete
de îngeri
în răsfrângeri
de moloz
îndesat în tinichelele lui Oz   


am găsit pe jos o inimă,
sfioasă Madeleine;
mă doare astăzi cu metal de coasă
depărtarea;
mă ţintuieşte locului
ca o jivină
care mi se aruncă în splină


şi totuşi, nicăieri nu e acasă
în acest univers în care
merg la braţ cu un leu şi-o sperietoare



poezie


pe strada asta, la o anumită oră, trece o mulţime de poeţi
pe liniile de tramvai
nimeni nu ştie ora exactă
după cum nici strada nu pare să fie chiar fixă
şi nici liniile chiar atât de drepte
ei cred, fiecare în parte, că lumea lui e ceva nemaivăzut, nemaiauzit
dar nu e poezia o neştiinţă a lucrului dinainte pregătit?
citesc şi eu aceste lumi
în speranţa că tot ce voi găsi aici
îmi va fi atât de străin
încât mă voi lăsa de scris
dar degeaba
atât de acasă mă simt
în paginile pe care le citesc
şi atât de departe în cele pe care le scriu
mi-e bine să mă ştiu departe
de mine
şi dacă scriu, ce dacă?
cu cât scriu mai mult, cu atât oamenii mă împing spre eşafod
nu aveţi decât să mă urâţi
de mă veţi iubi, cuvintele nu vor înţelege ce-i iubirea
altceva vor crede
ele vă vor prigoni cu furci şi cu topoare
deci e mai bine ca fiecare
să-şi apere pielea
eu v-am spus
că nu vă iubesc
dar niciodată n-am crezut
c-o să mă credeţi.


de-aş fi poetă într-o pădure, să fiu eu tăiată de-un copac
să vă încălzesc casele la iarnă
măcar atât să fac


când e frig, când plouă
liniile taie lumea-n două



între pereţii dulci ai cărţii cu poeţi săraţi


sunt singură în camera rece cu poeţi pe pereţi
sau poate-ntr-o celulă din miile...
frigiderul porneşte ca după o resuscitare cardiacă
şi word-ul are puls
macroul congelat se retrage în Quito
şi grătarul se încinge sub cosmosul filé
pe picioare aduc în patul tare pietre,
creioane rupte şi bucăţi de ziare
în carbonifer se face linişte
poeţii îşi procură hrana din mare
şi se întorc uzi şi goi în camera mea
mirosind a alge
lăsându-mi tablourile în valuri
înşirând pe ei, de jos în sus, Ane
şi ziduri de alte femei
sunt singură în camera rece cu pereţi pe poeţi
muşcati de peşti,
poeţii mei suspină
sunt un perete peste ei
cu epidermă.
în curând, celulele se vor lipi
identice şi gri



judecata


Poeziile vin şi se aşază
Drepte, ţepene – păpuşi mecanice în jurul meu
cu îngerii scoşi afară
Pe scaune, reci, ar putea fi chiar utile
nişte acte care vor ştampile
fix
privesc, mă întreabă din ochi de ce nu mai scriu
despre tot ce iubesc
Ele sunt trup din trupul meu sânge din sângele meu
Îmi mai amintesc?
Una câte una se dau, pe rând, cu scaunul mai aproape, mai aproape
se pun la masă şi încep să scrie
să-mi mototolească sufletul de hârtie
mă văd aruncată pe jos
scrisă cu un rând prost
şi-apoi altul şi altul
până când
trupul mi se înmoaie şi se lasă uşor pe-o parte, peste noapte mai vreau doar
să fie cât mai mulţi poeţi înjunghiaţi
de îngeri
şi îngerii ar trebui să aibă avocaţi



ziua


norii îşi întind oasele albe
pe haina îngerească,
dezbrăcată de cer, tăcerea sapă gropi înalte,
loveşte cu picioarele
în ţeasta cerului rămas fără ureche
pantofii cu talpă de aer
se încalţă cu stele
aerul e umflat cu aripi


ciocuri pătrund în foiţa subţire a vremii ca într-un ou
înserarea albă, citoplasmatică, îşi va întări coaja
şi păsările cu miile călătorind se vor sparge de ea
şi vor muri apoi pe rând
apa se înmoaie în pâine pe pământ
ca să o poată bea
şi păsările rămase fără cioc


după ce numai una
fecundează luna



câinele pe care mi l-ai adus, Tristan


dă capul pe spate sub copaci
câinele meu
şi adulmecă mirosurile noastre
prinse în frunze
am fost o proastă să cred că m-ai fi putut iubi
numai pe mine
încă dinainte de a mă întâlni
numai eu
îi simt labele reci pe trunchi şi nasul umed
de patruped credincios
în timp ce te văd într-o frunză lucioasă şi ovală de vişin
în braţele tale se numără blonde peşin
ca într-un târg kitschos...
nicio durere nu trebuie să fie prea mare, drago
viaţa e frumoasă, îmi spui,
să nu faci vreo prostie
viaţa mea de jucărie...
câinele nostru te va muşca-ntr-o zi
nici eu nu voi scăpa
stai liniştit, galben mă va ciupi
gândacul de colorado
dragule, demult nu mai cred în zei, să ştii,
nici în Ham şi-ai lui
poate asta îţi va spune
de ce n-am avut Noroc pe lume
pasul gândacului
la rădăcina copacului
realitatea adâncă
îşi îngroapă osul,
caldă încă


pulberea pământului



cu o bere caldă şi amară


între noi
am stat
într-o zi de vară
şi nu s-a mai făcut primăvară
ne-am îmbătat
şi-am dat
sticla-napoi


de parcă iubirea ar putea fi o sticlă returnabilă...



roţile


picioarele mi se prind până la genunchi, grele şi cleioase, în regii înveliţi în scoarţe
saci aruncaţi din remorca unui camion în mers
noaptea nimeni nu vede, nimeni nu aude, nimeni nu ştie
prundul regilor de piatră
gogoşi de mătase pline cu viermi translucizi
punctişoare negre de conştiinţă şi de nobleţe larvară
ademenite de surdina fluierelor de picioare
printre pietre e chemarea spre cer
în pădure s-a semănat cu oameni
aş vrea să fiu şi eu un om într-o pădure
sau o pădure într-un om
într-o pădure
prin oraşe-stat fără rege
merg fără să văd văd fără să aud aud fără să gust gust fără să miros miros fără să
simt muchia simt fără să calc în faţa mea mă aşez pe o bancă
paznicul din autogară are trei capete
el îmi spune, cu toate trei, să plec mai încolo ca să nu aud cât de urât vorbesc şoferii
unui câine i-au înflorit la gură curcubeie lungi de maţe, boboci de splină caldă şi rărunchi aburinzi
şi nu a mai rămas nimic în subteranul făpturii lui fragile
şi mai rău acum e că pe aici nu sunt vulturi
şi mi-e imposibil să mă mai uit în urmă ca să văd resturi şi rămăşiţe şi picioare de capete încoronate,
de curcubeie măcelarite într-un fel de noapte a cuţitelor lungi
am un loc în care mă spăl un loc în care mănânc un loc în care dorm o mamă care mă iubeşte o mamă care mă huleşte o femeie care mă bârfeşte o bulgarie în care să-mi înmatriculez maşina, dar eu nu am maşină
azi am tot ce-mi trebuie
de ce aş mai avea nevoie de tine
când ştiu ce urme lasă când trec prin mine
roţile
în fiecare zi de mâine aşteaptă un câine



lupii ne-au lăsat în pace


urcam muntele fără ghid
fărâ câine
fără echipament
în pantofi scofâlciţi de stradă
ne întâlneam cu oameni de munte
care ne dădeau ghetele lor pline de noroi
şi ne spuneau să ne iubim unul pe altul
două mii de ani am mers
sau poate doar şapte
sau o oră
nici lupii nu mai ştiau
dar ghetele se tot rodeau
pasul tău trist spărgea stâncile
şi muntele se despica în două
de ce nu te iubesc, de ce nu mă iubeşti
vulpile ne adăposteau în vizuinile lor
ne mai uitam din când în când în urmă
pentru că jos, în casele lor iernatice
oamenii mai aveau câteva secunde de vară
râdeau, făceau glume,
mama, tata, sora, fratele...
venise şi poezia şi se aşezase pe scaun, lângă tata
mă mai cunoşti? a întrebat
dar tata n-a răspuns



pisică tânără, moartea


se bat covoare
în noaptea bruscă
fără de-nserare


în faţă, pe garaje stau două fete crude
una-n blugi, alta-n bermude
cu gânduri nude
numai o pată de cafea
stă pe canapea
colorând dinţii de lapte ai tristeţii lui cărtărescu
îndrăgostită de uleiul unei scania


o pisică pe bătător


la uşa mea
moartea zgâria
răpciugoasă
o vopsea
cum nu mai văzusem
în dormitor
rodea rozele până la os
din tors


s-a instalat comod
şi-a pus ciupici
zicea că vrea să meargă cu mine la servici
zât! pleacă de-aici!
ai s-ajungi să mă-mblânzeşti şi să mă iubeşti, îmi spunea
făcându-mi rugăciunea
duhul bântuia
cu ultima mea dorinţă între dinţi
rezistent la ruga mea
ca o tulpină de virus la antibiotice.
se ploconea.
noroc că a primit urgent un sémésé:
iubito, te aştept să vii
să dormim împreună
şi să facem copii
şi a plecat cu plozii
după ea-n explozii de catifea
pisica grea
dulce, moale, caldă, lipicioasă,
nerăbdătoare să ajung-acasă



Aceasta nu este o poezie,


este o pipă,


o groapă comună
în care ard.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul