Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Falsa profesiune a doamnei Warren

        Ana-Maria Nistor

Mi se pare o risipă de energie să aduni nişte actori care pot străluci în alt context şi să construieşti un ceva aşa şi-aşa. Iar când ai şi un text bun pe care să te sprijini, e trist ca rezultatul să fie mediocru. Păcat de lucrurile bune din spectacolul de la Teatrul Mic, pe care datoria de cronicar mă face să le semnalez, avertizându-vă, totodată, să nu vă duceţi cu sacul. Eu m-am dus, atrasă, înainte de orice, de opţiunea pentru textul lui G.B. Shaw, în condiţiile degringoladei valorice a repertoriilor de azi. Să vezi actualitatea unei piese considerată deseori „datată” e lucru mare! Căci, dincolo de poveste, pulsează grav câteva teme şi conflicte care, din nefericire, sunt valabile şi acum.
La un prim palier ar fi conflictul între generaţii, hrănit constant de prejudecăţi şi reguli: tineri şi maturi, copii şi părinţi, femei şi bărbaţi aşezaţi artificial în opoziţie până când rolurile se inversează, parcă pentru a arăta nulitatea unor „aşa e bine, aşa nu”, „aşa se face, aşa nu e posibil”. Apoi, regăsim în textul lui Shaw, dar nedezvoltate în spectacol, spaima şi, deopotrivă, minunarea noastră în faţa descoperirilor tehnicii. Oamenii gândesc la fel, chiar dacă aici se vorbeşte despre trenurile care te poartă ca gândul (cu vreo 40 km/h) prin Europa, despre electricitatea care strică frumuseţea serilor luminate de lumânări ori despre inventarea aparatului fabulos care îţi poartă oriunde, cu tine, muzica, într-o cutie – patefonul. Peste toate se întinde umbra neagră a industrializării, care creşte transformând fiinţa în maşină batjocorită de cinismul vremurilor. Timpuri patriarhale în care bărbaţii se lăţesc în scaun, tipologii colorate şi narcisiste, precum coada arborată falnic de păun. Șmecherul parvenit, îmbătrânit urât de atâtea afaceri murdare, alunecos de prea multe alifii (Sir George Crofts: Mihai Dinvale). Pastorul fricos, beţiv şi zgârcit, cu trecut nespovedit, dar cu aparenţe de albă sutană şi ambiţii de etichetă, preaplecat în faţa celor cu titlu sau cunoştinţelor lor (Samuel Gardner: Sorin Medeleni). Fiul său, o lichea care-şi unge vorbele cu miere atunci când vânează o zestre sau măcar o rentă de câteva luni, un tânăr care şi-a găsit idealul – să stea − şi meseria potrivită – parazit fără scrupule (Frank Gardner: Tudor Aaron Istodor). Bărbatul îndrăgostit de artă şi de frumos, care-şi spală petele din fire printr-o atitudine de o oarecare bunătate şi bunăvoinţă (Praed: Ion Lupu). Ei sunt câteva tipuri emblematice pentru societatea victoriană şi nu numai, aceea care dă verdicte, admite, refuză, indexează, lipeşte etichete în funcţie de bani, măşti şi cantitatea de minus scrupule.
Doamnele care se mişcă în această lume, negând-o, aprobând-o, acceptând-o sau trişând-o, nu mai au nimic de-a face cu femeia bibelou, papuşă ibseniană de porţelan. Și toate muncesc, fie în fabrică pentru a supravieţui, în bordel pentru a câştiga mai bine, fie în slujbe rezervate bărbaţilor pentru a spune „nu”. În afara celor născute cu stare şi statut, celelalte au trei variante: să se târască în mizerie, să devină obiect dorit şi premiu scump în tinereţe, precum Kitty Warren (Maia Morgenstern), acum doamnă respectabilă şi bogată, ajunsă în cercurile de influenţă ale domnilor sau, în fine, să aleagă să-şi croiască singură un drum, spinos, dar fără compromisuri, precum Vivie, fiica celei cu profesiune tăinuită (Ilinca Manolache).
Discuţii despre moralitate, etică, religie întretaie ori sprijină acţiunea. Gradele de fals, adevăr, neadevăr se topesc la graniţe, se amestecă pentru a se înmuia în societate. Toată lumea are dreptate, toată lumea n-are dreptate, având în vedere circumstanţele. De aceea, cred că lucrurile nu se împart aici în alb şi negru, ci în nuanţe de gri şi lumină; de aceea, cred că piesa nu e „o satiră la adresa... etc.”, ci un şir de momente voit surprinse pur şi simplu, precum pânzele impresioniştilor.
Poate că la asta s-a gândit şi talentatul actor Claudiu Istodor atunci când a optat pentru o firavă regie, lăsând textul să lucreze împreună cu o distribuţie bine aleasă (mă rog, variantele de distribuţie). În asemenea măsură, încât parcă a stat în sală fascinat de replică, de joc şi a urmărit cuminte repetiţiile, uitând de noua sa ipostază, cea de organizator al ansamblului reunind detaliile într-o direcţie de scenă. Nu am pretenţia de vreo viziune ori concepţie, dar măcar să calibrezi într-o cheie diversele voci şi stiluri... Interogaţie retorică: e admirabil ca omul să-şi depăşească limitele, dar s-o facă serios; iar dacă nu, de ce nu ne respectăm competenţele? A avea o idee de spectacol e minunat, dar mai nimerit mi se pare a o încredinţa celui ce o poate realiza spre adevărata ei împărtăşire. Iar dacă există o criză a regiei, reală sau nu, ca şi a dramaturgiei, a generaţiilor de actori, soluţia nu cred că este reprofesionalizarea, ci creşterea noilor specialişti de scenă. Am văzut atâţia absolvenţi de actorie şi nu numai scriind piese, cronici, regizând, făcând muzici şi scenografii, oricum, numai să se remarce, încât mă tem că trebuie să mă apuc de altceva.
Maria Miu a imaginat o lume care se răsfoieşte ad litteram, precum paginile colorate dintr-o carte de copii. Dar cam atât (regizoral vorbind) se întâmplă cu decorul care-şi întoarce filele schimbând spaţiile acţiunii. Mai mult, există obiecte nefolosite, deci inutile, precum paravanele din lateralele rampei, care „dau bine” şi, cu asta, basta. Elemente neutilizate îndeajuns, precum leagănul din curtea reverendului sau patefonul care deschide povestea, ca o copertă, mai apare o dată şi apoi e uitat în planul întâi. De ce, oare, nu şi închide spectacolul? E doar acolo... De ce, oare, nu există decât un ciot de final, iar spectatorul e avertizat că reprezentaţia s-a terminat prin reverenţa la public făcută de Ilinca Manolache, uşor stânjenită că a rămas fără rost în scenă? Cu siguranţă, Claudiu Istodor ştie că Shaw, mare admirator al lui Ibsen, îşi construia cu plăcere şi pricepere finalurile cu virgulă. Dar aici e doar ceva lipsă, neterminat, lăsat în aer.
Cu părere de rău, trebuie să spun că am văzut cel puţin patru stiluri de joc nearmonizate, o salată de generaţii şi şcoli care nu denotă varietate, ci poate provoca indigestie. Parcă fiecare, după puteri, alerga pe culoarul lui. Traseul cel mai bine conturat mi s-a părut a fi cel al Ilincăi Manolache, când antipatică, rece, egoistă, ambiţioasă, când copil duios, când răzvrătit, tânără îndrăgostită sau încăpăţânat independentă, actriţa speculând nuanţe, subtexte şi situaţii.
Amuzant, mizând pe vechea sa carismă, Mihai Dinvale creionează, tot cam singur, un personaj lacom, ascuns şi lipsit de scrupule, care ştie ce mască să arboreze într-un moment sau altul, răzbunător la nevoie, dornic să-şi cumpere o tânără soţie şi să trăiască, dacă se poate, chiar într-un ménage ŕ trois cu mama şi fiica.
Sorin Medeleni îmi pare că şarjează prea mult, încercând să arate adevărata şi spoita faţă a reverendului Gardner, Ion Lupu e deseori mai ridicol şi forţat demonstrativ decât presupune textul, iar Tudor Aaron Istodor parcă nu vrea să-şi consume energia jucând, şi-atunci alege să rămână de la început până la sfârşit cu motoarele turate la minimum, obosit, sictirit, lasându-şi talentul să doarmă în pace.
Despre doamna Warren, Shaw spunea că este „o femeie agreabilă, prezentabilă, vulgară şi destul de bătrână”, fără a preciza cât de mult din fiecare. Aşa că doamna Maia Morgenstern exagerează fiecare atribut, ca să fie... Pentru a arăta falsitatea acestei femei, alege să îngroaşe orice tuşă până la artificialul enervant. Cu excepţia unei scene, în care îi mărturiseşte lui Vivie tot trecutul său real, actriţa de certă valoare se află dincolo de limitele „verosimilului şi ale necesarului”, vorba lui Aristotel.
Uneori, mai mult e duşmanul binelui, ca şi prea puţin, duşman al curajului, ca şi diferit, deşartă amăgire a originalităţii. Și-uite-aşa, ironic premonitoriu, Profesiunea doamnei Warren îşi respectă definiţia dată de autor – unpleasant play. Cu toate că nu prea cred că Shaw s-a gândit că o s-o citim chiar aşa.


Profesiunea doamnei Warren de G.B. Shaw; regia Claudiu Istodor; scenografia Maria Miu; distribuţia: Maia Morgenstern, Ilinca Manolache, Mihai Dinvale, Tudor Aaron Istodor, Sorin Medeleni, Ion Lupu; Teatrul Mic, Bucureşti

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul