Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teme de toamnă: Profesori-scriitori

        Adrian Costache

Am citit în vacanţa asta, între altele, patru cărţi ale unor profesori-scriitori, trei dintre ele apărând anul acesta. Situaţia mi-a trezit uşoare nostalgii, întrebându-mă unde ne sunt „cronicarii de serviciu”. Cei care să consemneze, adică, prezenţa acestor cărţi şi a altora în peisajul mai mult decât baroc al literaturii de azi... Dacă nu pentru valoarea lor literară deosebită, deşi ele merită o reflecţie literară, un parcurs, măcar pentru faptul că par a se înscrie în ceea ce s-ar putea numi literatura, interesantă adesea, a profesorilor. Sigur, această încercare de a „organiza” lumea scriitoricească pe „profesii” poate stârni zâmbete, dar ideea nu ar trebui refuzată din start. De pildă, nu mi s-ar fi părut deloc ciudat ca în vestita Istorie... călinesciană să fi apărut un capitol care să se cheme „Literatura profesorilor”. De fapt, nici măcar nu vin cu această idee pe un teren virgin. Îmi amintesc că, la un moment dat, profesorul Pompiliu Marcea a încercat într-o serie de articole publicate în Flacăra, la începutul anilor ’80, să contureze un topos specific literaturii profesorilor. Nu ştiu dacă ar fi intenţionat ceva mai mult, căci o istorie literară de acest fel era greu de imaginat atunci, iar ideea în sine mi s-a părut ciudată, inacceptabilă chiar. În vreme ce astăzi nu mi se mai pare a fi lipsită de interes.
Sigur, motivul nu este neapărat dispariţia „cronicarului de serviciu”. Să ne amintim totuşi că Laurenţiu Ulici a ţinut mai mult de un deceniu în România literară o cronică a noilor apariţii, a debuturilor în primul rând: Prima verba. Este evident că puţin critici, mari şi mici, se pot lăuda cu acest gen de „conştiinciozitate” critică din care s-a născut „Literatura română contemporană”. De altfel, nici nu ştiu dacă e obligatoriu şi posibil să citeşti tot ce apare într-o literatură prolifică precum cea românească. În acelaşi timp, nici nu cred că-i un motiv de mare nobleţe să refuzi lectura unui autor doar fiindcă el nu face parte din grupul tău literar sau din ierarhia pe care ţi-ai stabilit-o cândva. Altminteri, ierarhiile înseşi sunt, cum se ştie, vulnerabile... Poate că dă dovadă despre asta şi faptul că, de exemplu, „marii noştri scriitori contemporani” continuă să fie refuzaţi de mult-visatul Nobel. În sfârşit... ceea ce vreau să spun în această evidentă paranteză, este că, la noi, dincolo de mania autorlâcului, există şi o la fel de vie manie a competiţiei, a clasamentelor, o înghesuială vizibilă în ceea ce priveşte celebritatea de azi, investiţia în eternitate... Ca şi cum în această ţară n-am avea loc toţi!...
Profesorii-scriitori ale căror cărţi mi-au căzut în mână în această vacanţă sunt: Teodor Pracsiu cu Refracţii critice, profesor de română la Vaslui, Ștefan Vida Marinescu cu Preda şi condiţia umană şi Semne particulare. Necesare primejdii, profesor de română la Videle, şi Virgil Pătraşcu, profesor şi medic la Craiova, cu Nopţi fulgerate, înnegurate zile.
De la început trebuie spus că statutul lor în lumea literară este diferit. Dar nu asta interesează în aceste însemnări, adică numărul de cărţi publicate, apartenenţa sau nu a autorilor la Uniune, ci doar impresiile mele de cititor.Volumul lui Teodor Pracsiu începe, de pildă, cu trei articole ceva mai vechi, închinate operei lui Theodor Codreanu, profesor de română şi el, până mai ieri, în învăţământul vasluian, la Huşi. Gestul nu e întâmplător. Dintre toţi cei asupra cărora se opreşte interesul critic al lui Teodor Pracsiu, Th. Codreanu este cel mai cunoscut. Şi nu doar ca istoric şi critic literar, la rându-i, ci cumva şi ca „ideolog” al culturii. Sunt, de altfel, destul de disputate studiile acestuia închinate lui Eminescu, inclusiv discutabila „teorie” a unui complot antieminescian care ar fi dus la moartea poetului. Evident că Teodor Pracsiu are numai cuvinte de admiraţie pentru Theodor Codreanu. O face într-o manieră profesorală, căci ceea ce dă unitate stilistică volumului sunt enunţurile memorabile, portretistice uneori: „Văd în el (în Th. Codreanu – n.n.) o structură intelectuală de tip monolitic, imună la romanţiozităţi şi afecte”. Sau, de astă dată cu referire la valoarea de critic a autorului analizat: „Indiscutabil, Theodor Codreanu are vocaţia construcţiei critice. A început cu Eminescu, piatra de încercare pentru orice exeget tânăr”. Altfel spus, Teodor Pracsiu posedă o retorică a provocării şi a sintezei, chiar dacă uneori (foarte rar!) se recunosc şi frazele standard ale analizei literare ale omului „de la catedră”. La fel procedează şi cu un alt autor într-un articol intitulat Aedul metafizic: „Orice nou volum de versuri semnat Ion Enache înseamnă mai mult decât un fapt liric benign (...)”.
Îţi dai seama destul de repede că autorul construieşte în esenţă o istorie locală literară, modelul trebuind a fi, în surdină, Maiorescu. Nu ştim în ce măsură ea corespunde şi unei confirmări mai largi a acestei table de valori, dar instrumentele sunt pe măsură, iar profesorul-critic are vocaţie.
Ștefan Vida Marinescu este, parafrazând titlul unui film, un fel de profesor-orchestră. Poet, eseist, editor, vocaţia lui este una culturală în sens larg. E un neobosit, iar numele lui se înscrie pregnant şi fără drept de apel într-o arie literară a Sudului, în care Alexandria, dar şi Videle sunt puncte de referinţă. Poet cu state vechi, apreciat, printre alţii, de Radu G. Ţeposu, Dumitru Micu, Nicolae Prelipceanu, Ștefan Vida Marinescu scrie poezie în registre şi stiluri diferite cu lejeritatea jucăuşă şi experimentală/experimentată a poeţilor a căror principală hrană este cultura: „am ajuns totuşi la concluzia/ că avem timp destul/ pentru a duce până la capăt/ vara asta crispată/ (...) da, avem timp, încă avem timp/ să privim înapoi,/ să împărţim egal lumina/ la amândoi” (Ex-aequo).
Tulburătoare în felul ei este cartea lui Virgil Pătraşcu − Nopţi fulgerate, înnegurate zile. E cazul unui scriitor care scrie puţin, cu elemente biografice, despre ruptura a două culturi, el însuşi nefiind, spiritual vorbind, altceva decât produsul acestei rupturi. Textele sale poetice şi în proză din volum sunt (cele mai multe!) decupaje dintr-o schiţă de epopee, expresie a unei ezitări între „viziune” şi „teorie” − a se citi elemente de eseu. Virgil Pătraşcu celebrează un univers pierdut, sfârşit, adesea, între grotesc şi spaimă, nemântuit adică, filonul tragic al autorului individualizându-l pregnant, în vreme ce, ca scriitură, formula realismului magic pare a-i servi cel mai bine. Există în paginile sale o încercare de relevare a unei metafizici/mitologii. Dar, dintre toate elementele presupuse a guverna marile mitologii (apa, aerul, focul, pământul), doar pământul se constituie, în cele din urmă, în reazem al destinului. În rest, revelaţia legăturii dintre generaţii este singura justificare a existenţei: „Zilele săptămânii veghează cu schimbul/ La binefacerea lumii/ Peste părinţi stăpâneşte întunericul./ Să nu ne facem probleme./ Oricare trăi-vom/ Clipa alunecării-n copii” (Generaţii). Altfel spus: „Preabunule Dumnezeu, ajută-mă să-mi joc rolul”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul