Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Iubire, cunoaştere şi artă a compoziţiei

        Radu Aldulescu

„Apoi, timpul meu s-o dus şi o rămas numa’ o poveste” – este fraza care īncepe şi īncheie povestirea Radio Trinitasul lui Perhaită din volumul Īnţeleptul al lui Marian Ilea, apărut la Editura Tracus Arte īn 2013. Iluzia timpului care se duce – timpul nu se duce nicăieri, omul se duce dimpreună cu lumea care-l conţine, zăbovind totodată īn poveste spre a-şi īntīrzia ducerea – face casă bună cu iluzia de viaţă indusă de o artă narativă de excepţie, susţinută de iubirea autorului pentru personajele sale. O iubire implicită, desigur, temeinic zidită īn text şi care se manifestă mai ales prin conferirea unei depline autonomii şi libertăţi de mişcare personajelor. Acestea se povestesc cel mai adesea singure, descriind concomitent lumea din perspectiva unui ochi narativ de o prospeţime şi o acuitate analitică ieşită din comun. Filozofia de viaţă a unor oameni simpli, ţărani şi meseriaşi, emite adevăruri simple, general valabile, care sună firesc īn gura lor. Ţăranii bătrīni ai lui Marian Ilea se poartă cum le e portul, īnvăţīndu-l pe cititor ce este viaţa şi cum să te foloseşti de ea şi atunci, mai ales atunci, cīnd viaţa devine poveste.
„La 89 de ani stau īn cămăruţa asta de trei pe patru, la masa de lucru negeluită şi ascult la radio postul Trinitas. Īi din ăla cu credinţă şi-mi place. Tare multe īs posturi cu Diavolul şi alea nu-mi plac şi nu le ascult deloc (...) Īmi zice Perhaită Dumitru. Cīnd nu vorbesc cu porcu, stau de vorbă cu mine. Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că-s bolund că vorbesc singur. Da nu-i aşa.”
Fiecare personaj are povestea lui fascinantă care se deapănă de la sine. Locuri comune şi ticuri verbale se combină ingenios creīnd tipologii. Iluzia de viaţă, pomenită mai devreme, derivă din verosimilitate. Care verosimilitate derivă, la rīndu-i, din ştiinţa autorului de a se identifica cu personajele. Pe līngă iubire, aşadar, cunoaştere. Acea cunoaştere a inimii care face marea literatură.
Acum douăzeci de ani (timpul care s-o dus şi o rămas numa’ o poveste) am citit cele două volume ale Desiştei, ale aceluiaşi, conţinīnd nişte povestiri ce ar fi putut alcătui un roman. Am scris entuziast atunci despre Marian Ilea, căruia īi presimţeam şi-i proroceam un viitor de mare prozator şi romancier, fără a avea īn vedere atunci, la cīţiva ani după evenimentele din decembrie ’89, viitorul literaturii romāne, al sistemului editorial şi felul cum evolua statutul social şi material al scriitorului. Mi se părea de la sine īnţeles că lucrurile vor merge spre bine, inevitabil literatura şi scriitorul vor īnsemna mai mult decīt īnsemnaseră īn comunism, odată īnlăturată cenzura ideologică... N-a fost să fie īnsă. S-a īntīmplat chiar pe dos. După tirajele mari din primii ani de după revoluţie, scriitorul romān, cu rarisime excepţii (vezi promotorii diverselor orientări ideologice postdecembriste gen Pavel Coruţ, Liiceanu, Pleşu), a fost constrīns de sistem să scrie iarăşi pentru sertar, un sertar pe care de astă dată să-l umple cu tiraje confidenţiale de cīteva sute de exemplare, scoase cel mai adesea pe banii proprii. Situaţia convine, la o adică, editorilor prosperi ai acestor vremuri şi-n general instituţiilor şi capilor sistemului cultural, care pun mīnă de la mīnă pentru exterminarea scriitorului şi mai ales a scriitorului de valoare, care pretinde să fie citit şi să trăiască din scrisul său. Citit de cine? Cititorul este, la rīndu-i, o victimă a sistemului cultural şi educaţional şi al mass-mediei de cultură şi divertisment. Cititorul de literatură este, la rīndu-i, exterminat. Banul vorbeşte, glasul lui vibrant şi seducător acoperă şi anulează. Īn sfīrşit. Ce ne īnvaţă īn acest sens ţăranii ardeleni ai lui Marian Ilea? „Cine-i īnvăţat cu comerţul nu poate sta deoparte pīnă nu iese din prăvălie cu picioarele īnainte.” Īmi asum, la o adică, distorsiunea, preluīnd maxima de căpătīi a Reghinei Ciupac (un nume viu, al unui personaj viu, o femeie de 94 de ani trăgīndu-şi vitalitatea dintr-un pragmatism īncropit din poncife adīnc īnrădăcinate), protagonista povestirii Taci, găină!: „(...) trecīnd pe līngă coteţul din curte. Taci, găină! mai zicea Reghina Ciupac urcīnd treptele de la casă”.
Nu ştiu dacă de la Desiştea pīnă la Īnţeleptul Marian Ilea a mai publicat ceva. Asta n-are īnsă nici o importanţă pentru cine-i īnvăţat cu comerţul... Aveam īn vedere, desigur, comerţul cu cărţi. Taci, găină! Pentru că tot sīntem īn zonă, un mare poet ardelean contemporan se menţine mare publicīnd o plachetă de optzeci de pagini o dată la şaptesprezece ani...
Revin la prozatorul ardelean, la fel de mare şi el, oprindu-mă la atmosfera de basm dinainte de Paşti din localitatea Medio-Monte, prin care se perindă şi-şi fac veacul mai toate personajele celor opt povestiri din Īnţeleptul. Inevitabil, aş zice, perfect integrat īn economia naraţunii, īn Tufa de coacăz apare ca un laitmotiv raportul informatorului voluntar Kovesdi Adalbert către şeful poliţiei Popperl Arpad. Notele informative vizează cu precădere evreii şi armenii din localitate şi vin īn contrapunct cu un jurnal poetic al soţiei domnului Idel Weiner, doamna Aranka. Jurnalul continuă şi īn vagonul īn care a fost īmbarcată doamna Aranka, pe care domnul Kovesdi scrisese cu creta: Auschwitz. Povestirea cu atmosferă de basm īncepe şi se īncheie cu formula: a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Autorul ştie să apese pe clapele faptelor şi cuvintelor creatoare de iluzie de viaţă. Curgerea firească a respectivei iluzii induce cititorului iluzia că nu-i greu deloc să faci personaje vii care se mişcă, vorbesc, filozofează, mănīncă, beau, mor etc. E greu? E uşor? Nu poţi să ştii decīt īncercīnd să faci.
Īn Īnţeleptul, povestirea ce dă titlul volumului, pare să intervină, foarte discret altminteri, o voce narativă. Ea conturează trăsăturile personajului şi impactul său cu lumea. „Trăia cu ochii. Simţea cum i se sparg culorile īn creier, ţīşnesc din iris ca aripile de lilieci. Lumina era ca o compasiune. (...) O moleşeală teribilă ca intrarea īn somn. Apoi o lumină caldă, domoală. Aşa da, īşi spuse, plin de o bucurie ciudată (...) Făcuse optzeci de ani īn august. Acum era octombrie. De parcă nici n-ar fi fost.” Viaţa Īnţeleptului este un roman povestit de el īnsuşi, punctat pe sărite, telegrafic, pe deasupra istoriei şi totodată īn tumultul ei. Īnţelepţirea se petrece prin viaţă, dar şi prin moarte. Mai ales prin moarte.
Pe līngă arta de a crea personaje, īntemeiată, repet, pe iubire şi cunoaştere, autorul posedă arta alternării registrelor narative de la o povestire la alta şi-n interiorul fiecărei povestiri. Arta compoziţiei, aşadar, indispensabilă romancierului, devine aici şi instrument al povestitorului, sporind aura estetică a īntregului volum şi imprimīndu-i caracterul unitar al unui microroman. Printre scene şi schiţe de tablouri romaneşti, povestirea Albert Pohl şi arta seducţiei apare ca un recital exemplar al demenţei senile camuflate īn damfuri moderne, indusă de aşa-zisa stare de andropauză. Aşa-zisă, deoarece īn fapt ea nu există decīt pentru a putea fi pusă īn contrapondere cu menopauza. Ceea ce personajul confirmă altminteri: „Īn fiecare dimineaţă la ora opt şi treizeci de minute fix, īn trupul domnului Albert Pohl se năştea o dorinţă. Buza de sus a domnişoarei Simka Porumbaru se ridica un pic. Albert Pohl avea fantezii (...) Domnişoara Simka Porumbaru fredona o melodie vieneză plimbīndu-l pe Zoli pekinezul prin parc (...) Simka Porumbaru era o domnişoară bătrīnă liberă”. Şi acest personaj, o domnişoară bătrīnă, liberă de contract, am spune noi, are un roman al vieţii, vibrant la o adică, banal şi deopotrivă senzaţional, ce-i permite să exerseze arta seducţiei īn proximitatea domnului Albert Pohl, care-şi face un titlu de glorie din a-i rezista.
Un alt roman al vieţii plin de īnvăţăminte este povestea flaşnetarului din Medio-Monte Otto Tabakov, francez la origine, īn urmă cu treizeci de ani făcīnd aceeaşi meserie īn Piaţa de la Gare du Lyon din Paris. „Flaşnetarul īşi rīşneşte cīntul. Cineva īl ascultă. Acolo, īn Medio-Monte, te poţi gīndi la insulele cu mirodenii, cu pietre ce scīnteie īn nisip, cu melcii din mările ce scaldă ţărmurile Europei şi din care picură, precum veninul viperelor, zīmbetul doamnelor simandicoase ale oraşului. (...) Dragostea e peste tot şi pentru fiecare, īi spunea Otto Tabakov şefei de cabinet a primarului. (...) Sub privirile hulpave ale doamnelor Fischer şi Hoffmann, Otto Tabakov scrie bilete vesele pentru īntīlnirea cu destinul.” Iubit şi disputat de femei, flaşnetarul devine şi un favorit al edililor din Medio-Monte şi totodată un motiv de durere inexplicabilă de cap pentru primar.
Īn sfīrşit, povestirea Despre īntīmplarea din 25 ianuarie a unui pensionar din Medio-Monte pune pe tapet alt recital al demenţei senile, ceva mai amplu, mai grotesc şi adus īn zilele noastre. Domnul Mihai Cristescu, octogenar din Medio-Monte, se declară preşedinte Virtual Mondial, asumīndu-şi eradicarea tuturor problemelor existente pe plan mondial. El duce stresul şi greul eradicării problemelor şi are o pensie de doar o mie de lei reali. „Din cauza asta, spune pensionarul Preşedinte Mondial, nu mă caută nici o femeie. Am probleme cu Erecţia Sexuală. Am dezvoltat un Corp Virtual Prezidenţial pentru domnul preşedinte al Romāniei Traian Băsescu şi mi s-a dus erecţia de sută la sută, la zero la sută. Nimeni nu mai doreşte să-mi refacă erecţia. Pe vremea lui Ceauşescu nu mi s-ar fi īntīmplat una ca asta. (...) Cruntă şi mistuitoare şi pustiitoare e această suferinţă. Nu mai am pe cine să strīng īn braţe noaptea īn pat. Nici cu cine să mă sărut. Şi să mă excit. Şi să ne iubim.” Pe līngă arta creării de personaje şi artă a compoziţiei, iată, acest tip de umor gri spre negru, care, la o adică, dă seamă de altă faţetă a condiţiei senectuţii, opusă Īnţeleptului sau ascultătorului postului Trinitas. Condiţia pensionarului sărăcit şi totodată manipulat-imbecilizat de mass-media apogeului tranziţiei post-comuniste se regăseşte īn această ultimă povestire. Astfel, din opt povestiri şi cīteva trăsături de condei ferme şi precise, concentrate pe un orăşel din Ardeal, Marian Ilea schiţează, trasează liniile de forţă ale unei fresce cuprinzīnd istoria ultimilor o sută de ani.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul