Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Contre pied

        Gelu Negrea

Fatih Terim, faulta-l-ar Allah!...
Am amânat până în penultima clipă acest articol ca să pot consemna cele dintâi apariţii ale echipelor noastre de fotbal în grupele Champions şi, respectiv, Europa League. Gest, onest vorbind, de repliere laşă pe alte aliniamente ale speranţei după ce dubla cu Ungaria şi Turcia din preliminariile Mondialului brazilian poziţionase şansele Naţionalei lui Piţurcă într-o înfiorată coadă de peşte. Sigur, m-aş fi putut ocupa de posibilul reviriment al tenisului feminin, anunţat de câteva rezultate notabile ale sportivelor noastre în circuite de anvergură; un subiect era şi naşterea, la Baia Mare, a unei echipe de handbal capabilă să preia de la defuncta Oltchim nu doar câteva jucătoare de top, ci şi ştafeta preţioasă a performanţei de nivel continental; nu era lipsit de interes nici evenimentul resuscitării unei competiţii pugilistice de răsunet internaţional, odinioară: Centura de Aur. Dar nimeni nu mi-ar fi iertat impardonabila ignorare a, nu-i aşa, sportului-rege în ţara unde un ins, asistând întâmplător la un meci de baschet, a izbucnit după câteva minute de aşteptare: Bă, dar ăştia când au de gând să tragă la poartă?!?
Prin urmare, mă supun, ca un democrat ce mă aflu(-n treabă), voinţei majorităţii şi vă comunic părerea mea unanimă despre ultimele evoluţii de pe eşichierul fotbalistic româno-european şi balcano-mondial. S-o luăm cronologic, în ordine şi medalii.
Partida cu Ungaria: joc frumos, încheiat cu cel mai sever scor administrat vecinilor şi prietenilor noştri de la nord-vest de-a lungul şi de-a latul întregii istorii a confruntărilor bilaterale: 3 – 0. Cu puţină bunăvoinţă şi niscai atacanţi capabili să marcheze doar cu portarul advers în faţă lucrurile puteau să stea şi mai şi, chiar dacă mai era cale lungă până să simţim şi noi în nări aromele de sânge ale unor 6 – 0 sau 9 – 0 cu care fraţii maghiari ne proboziseră haini în decursul timpului. La finele meciului, stadionul a ovaţionat, iar la conferinţa de presă de după, selecţionerul Victor Piţurcă a fost întâmpinat cu aplauze: totul era minunat şi luminiţa de capătul barajului începuse să pâlpâie a fericire.
Cum însă orice minune ţine trei zile, vecinii de peste mare în frunte cu Fatih Terim, faulta-l-ar Alah când i-o fi lumea mai dragă (partida de la Istanbul cu Olanda ar fi momentul cel mai potrivit în acest sens!), fiii cu crampoane ai Semilunei, aşadar, ne-au smuls din extaz, poziţionându-ne brutal cu membrele inferioare pe solul patriei, dacă nu chiar cu câţiva centimetri mai jos, în subsolul ei doldora de bogăţii minerale – vezi Roşia Montană şi circul aferent. A fost 0 – 2, putea fi şi mai rău, dar putea fi şi mai bine. Naţionala României n-a jucat (foarte) rău; a avut doar ghinionul că Turcia a jucat destul de bine. Suficient pentru a specula numeroasele oportunităţi pe care Chiricheş, Goian, Pintilii, Marica, Torje et comp. i le-a oferit cu o generozitate demnă de cauze mai bune. Tocmai ei, care fuseseră cei mai cei în partida cu Ungaria. La finele meciului, huiduieli şi scandări tradiţionale: Demisia! Demisia!
Din puţul gândirii exersate cu mintea de pe urmă a românului: dom’le, ce (bătaie de) joc mai e şi fotbalul ăsta! Scăpaţi ca prin miracol până în prelungiri de un 0 – 3 sau 0 – 4 umilitoare (amintiţi-vă cum a scos în extremis Tătăruşanu câteva mingi pe care scria cu litere de-o şchioapă: GOOOOL!), era cât p-aţi, dar stii coniţa mea, cât p-aţi să le facem felul ca muşeţelul cu două minute înainte de fluierul final la lovitura de cap a lui Dorin Goian care putea să ne trimită direct la baraj. În loc de asta, am mai încasat o boabă în formă de bomboană pe colivă. Păi, să nu-i dai dreptate bietului Mirabeau, cum că de la Capitoliu la râpa Tarpeiană nu-i decât un pas (sau, mă rog, o pasă de gol)?! Şi dacă tot am început cu citatele, să continuăm aşijderea.
Petre Carp: „România are atât noroc, încât nu-i mai trebuie oameni politici”. Acum, înaintea ultimelor două runde din preliminariile C.M., nu ne mai rămâne decât să nădăjduim că zicerea se aplică, mutatis mutandis, şi la fotbal. Dar… Fiindcă şi aici este un „dar…”. Poate avem noroc şi ajungem la baraj. Poate bafta se menţine, picăm cu o formaţie accesibilă (care o fi aia?) şi, până la urmă, cu chiu cu vai, ne calificăm la turneul final. Întrebări de om naiv şi sentimental ca poezia cu acelaşi nume: pentru ce ne ducem noi acolo, în îndepărtata Brazilie?  Ce vrem de la acest campionat mondial? Avem un proiect (fiindcă fără aşa ceva, în zilele noastre, nu poţi merge nici la baie să te bărbiereşti)? Ne propunem vreun obiectiv în afara participării? Şi dacă da, pe ce ne bazăm? Tot pe şansa lui Piţurcă? Nu e cam puţin? Mai ales că nu pot să nu-mi aduc aminte de turneul final al acelui Campionat European unde Naţionala aceluiaşi Piţi a avut norocul chior de a evolua în grupă cu două campioane mondiale, Italia şi Franţa, şi cu o ex-vicecampioană a lumii, Olanda. Culmea e că, dacă atunci, briliantul de Adrian Mutu (că altfel n-ai cum să-i zici!) ar fi izbutit performanţa la îndemâna a minimum 20 de fotbalişti de divizia B din România pitorească, aceea de a transforma un penalti pe finalul întâlnirii cu Italia la scorul 1 – 1, eram calificaţi.
Dar să lăsăm retro-futurismele astea şi să spunem câteva cuvinte despre cele două reprezentante ale soccerului mioritic şi mineresc în cupele europene. Pandurii a pierdut firesc în faţa unei echipe ucrainene mai valoroase. Dnepr a jucat economic (un mod eufemistic de a spune că nu prea s-a omorât cu firea), a marcat un gol şi a mai ratat câteva ocazii având în faţă o formaţie gazdă care şi-a trecut în cont primul corner abia după minutul 80. Asta e. Bravo gorjenilor pentru parcursul de până acum şi inima sus: mai sunt nişte meciuri de jucat!
Cu Steaua, lucrurile stau puţin mai complex. Un sezon intern excelent, dublat de câteva rezultate apreciabile în Europa, ne-au insuflat încrederea că roş-albaştrii ar putea face o figură frumoasă în actuala ediţie de Champions League. Ba, dacă era să-l credem pe cuvânt de pionier pe Laurenţiu Reghecampf, ai noştri ar putea câştiga grupa în care i-au trimis nişte sorţi cum nu se poate mai binevoitori şi chiar accede în semifinalele competiţiei. Steliştii au mers cu pieptul bombat la Gelsenkirchen  şi au jucat cât au putut ei de bine: au făcut presing, au evoluat în viteză, au avut tupeu şi determinare, n-au stat la cutie, ci s-au avântat în multe rânduri spre meterezele adverse. Aceste arme, cu care ei domină copios campionatul naţional, s-au dovedit însă fragile şi ineficiente în faţa unui team de valoare medie din Germania, Schalke 04. De ce oare Steaua, jucând bine, a încasat un scor de neprezentare? Chestia cu golul stupid primit de Tătăruşanu (vinovat 101% la faza cu pricina – Stelea ştie ce vorbeşte!) care le-ar fi turnat plumb şi alte metale grele în picioare militarilor e o simplă gulgută de trei parale: şi Basel a luat un gol la Londra, dar asta n-a împiedicat-o să înscrie două şi să o învingă pe Chelsea în fieful propriu. Adevărul este puţin altul: ceea ce face Steaua pe teren este necesar, dar nu suficient pentru performanţa de nivel european fiindcă ea, performanţa, începe de la acest nivel în sus. Iar de la acest nivel, o echipă este împinsă în sus de Fotbalişti (cu majusculă), eventual de Antrenori (idem). Or, Steaua nu stă grozav la primul capitol. Nici Georgevski, nici Piovacari sau Kapetanos (despre Nikolici n-are rost să mai vorbim…), nici Adi Popa, Tatu, Pintilii, Tănase sau Latovlevici nu sunt ceea ce italienii numesc jucători din categoria fuori classe, aceia care pot decide soarta disputelor cu un adversar de elită. Euforia calificării în grupa de Champions League l-a făcut pe prea de timpuriu infatuatul Reghecampf să uite că, la Varşovia, în primele 20 de minute, Steaua a marcat două goluri din nici o ocazie. Iar când, în altă ordine de idei, un ţâşti-bâşti cu ifose îşi permite aroganţa de a face aluzii mitocăneşti la adresa caracterului lui Anghel Iordănescu, după ce, în prealabil, îl porcăise gros şi pe Victor Piţurcă, înseamnă că e ceva putred în Danemarca fotbalului românesc de club.
…Şi, colac peste pupăza din tei, mai vine şi nenorocirea asta de întâlnire cu un Jose Mourinho rănit multilateral, precum dorobanţul din poezia lui Alecsandri!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul