Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Festivalul Internaţional „George Enescu”

        Costin Tuchilă

Primele concerte


Daniel Barenboim, Radu Lupu, Staatskapelle Berlin au deschis cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional „George Enescu” (1-28 septembrie 2013). Chiar dacă nu este întotdeauna util să comparăm, trebuie spus de la bun început că ediţia-maraton de anul acesta, cea mai lungă din istoria de 55 de ani a Festivalului, a avut un început pe măsura notorietăţii sale. Festivalul „George Enescu” este, de decenii, comparabil cu marile manifestări de gen din lume, iar ediţia 2013, prin programul său, ansamblurile, soliştii invitaţi, valoarea concertelor de până la ora la care scriu această cronică, o confirmă pe deplin. Exceptând prima piesă din program, Rapsodia română nr. 2 în Re major de George Enescu, care a fost mai mult o „lectură” a partiturii, chiar şi cu câteva greşeli ale unor instrumentişti (se întâmplă, iată, şi la case mari...), seara de deschidere a Festivalului a încântat prin versiunea Concertului nr. 4 în Sol major de Beethoven, datorată pianistului Radu Lupu, şi prin Simfonia nr. 2 de Sir Edward Elgar, într-o remarcabilă tălmăcire a dirijorului Daniel Barenboim şi a Capelei de Stat din Berlin, orchestră cu o prodigioasă tradiţie, fiind una dintre cele mai vechi din lume. Construcţie ireproşabilă, viziune romantică, rafinament extrem, particularităţi de intonaţie care îl fac imediat recognoscibil sunt calităţile pe care le-am admirat acum, dar şi în alte ocazii, la Radu Lupu. Poate că unii au fost miraţi, ca de altfel şi la alte ediţii ale acestui Festival, de opţiunea repertorială pentru concertul de deschidere de anul acesta, Simfonia în Mi bemol major de Elgar. Astfel de întrebări nu sunt însă deloc fertile, ele neducând nicăieri. Opţiunea unui dirijor nu trebuie comentată, iar faptul că simfonia în discuţie este puţin cântată la noi, necunoscută de publicul larg, devine tocmai un motiv de atracţie în plus, reacţia spectatorilor fiind pe măsură. Tributară întrucâtva lui Richard Strauss şi, mai îndepărtat, lui Wagner, muzica lui Elgar este însă mereu tulburătoare prin substanţa ei şi mai ales prin modalităţile de tratare armonică în Simfonia nr. 2, terminată în 1911. Două piese de mare popularitate au fost alese de Daniel Barenboim ca bisuri la concertul de deschidere: Vals trist de Sibelius şi Poloneza din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, pentru ca, la al doilea concert, de luni, 2 septembrie, muzicienii germani şi celebrul dirijor să ofere nu mai puţin de trei bisuri, un program de uverturi de Verdi: Preludiile la actele I şi III (în original) ale operei Traviata şi Uvertura operei „Vecerniile siciliene”, interpretate cu rară măiestrie: sonorităţile de o fineţe extremă ale corzilor, ţesătura spectrală a grupelor de violine divizate, într-un ton reţinut, elegiac, foarte potrivit de altfel scriiturii verdiene, fără accente reliefate arbitrar, pasiunea funestă întrezărită în reluarea temei de către violoncele (Preludiul la actul I), învăluirile suflătorilor în celălalt preludiu, relieful dramatic şi mai ales construcţia în ansamblul ei, în Uvertura la „Vecerniile siciliene”.
Și pentru că am vorbit de uverturi la operele lui Verdi, după un program „infernal”, Orchestra Naţională a RAI, dirijată de Juraj Valčuha, şi-a încheiat programul de luni, 9 septembrie, cu spectaculoasa Uvertură a operei „Nabucco”, mai rar programată în sălile de concert, în comparaţie cu alte piese similare (Forţa destinului, de exemplu), într-o versiune deosebită prin relieful expresiv, atât din punct de vedere armonic şi ritmic, cât şi strict timbral. Iată un exemplu, un detaliu care poate scăpa ascultătorului, dar care este elocvent dacă ne gândim la planul timbral cercetat cu abilitate de dirijorul slovac, un talent exploziv, şi implicit la armonie. Motivul heraldic intonat la începutul uverturii, scris de Verdi pentru cvartet de tromboni (trei tromboni şi cimbasso, trombon contrabas cu valve, uzual în teatrele italiene de operă mai bine de un veac, folosit uneori şi astăzi), a fost cântat de trei tromboni şi tubă; în schimb, când partida respectivă a cântat cu întreg ansamblul, a fost folosit cimbasso, al cărui timbru, de trombon, e mai strident, poate mai arhaic, decât cel al tubei. Motivul cred că se subînţelege: dirijorul a căutat o sonoritate mai caldă, lipsită de posibile stridenţe, în intonarea acestui motiv atât de emoţionant cu care Verdi îşi începe opera compusă în 1841, motiv în care poate fi desluşită şi nostalgia timpurilor mitice.
În a doua seară a Festivalului, am avut ocazia de a-l asculta pe Daniel Barenboim în calitate de pianist, interpretând în compania lui Radu Lupu Concertul nr. 10 pentru două piane, în Mi bemol major, KV 365 de Mozart, într-un stil într-adevăr mozartian, exploatând nuanţele atât de bogate ale dialogului dintre cele două instrumente. Maeştrii nu se dezmint niciodată şi această versiune a fost una dintre cele mai bune pe care le-am ascultat, în primul rând din punct de vedere stilistic. Daniel Barenboim a dorit să celebreze bicentenarul Verdi (n. 10 octombrie 1813) cu Patru piese sacre (Ave Maria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te Deum), în care orchestra berlineză şi Corul Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti (pregătit de Iosif Ion Punner) au excelat: omogenitate, stil, expresivitate timbrală. Dirijorul Daniel Barenboim, un muzician de eleganţă rară, a ţinut în mod special să felicite printr-o scrisoare Corul Filarmonicii pentru această interpretare: „Corului Filarmonicii «George Enescu», cu recunoştinţă pentru felul minunat în care au interpretat Quattro pezzi sacri de Verdi. Felicitări!”.
Știam că Pittsburgh Symphony Orchestra este unul dintre cele mai bune ansambluri simfonice americane. În concertul de la Bucureşti, orchestra dirijată de Manfred Honeck a oferit o versiune memorabilă a atât de dificilei Simfonii nr. 5 în re minor de Şostakovici, într-un program (marţi, 3 septembrie) care a început cu Concertul nr. 1 în si bemol minor pentru pian şi orchestră de Ceaikovski, interpretat de Yuja Wung. Tânăra pianistă chineză (n. 1987), prezentată cu entuziasm, afişând o ţinută uşor nonconformistă (extravaganţa face ravagii la unii interpreţi afirmaţi în ultima vreme), este o foarte bună tehniciană, dotată cu o virtuozitate „explozivă”, e foarte muzicală, dar, ca stil, în binecunoscutul concert ceaikovskian, nu am recunoscut trăsăturile distinctive care trebuie aflate pentru ca această partitură să sune convingător.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul