Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cocorii fantasmelor nocturne

        Ioan Holban

Faţă de Īnger răstignit (poeme şoptite), o antologie de autor care reunea primele cărţi − Philemon şi Baucis, Concert melancolic, De Anima −, īn Rendez-vous sideral (Editura Apollonia, 2012), Vasile Burlui, chiar dacă rămīne īn elegie, scrie o poezie elaborată īn orizontul unei constelaţii simbolice; dincolo de majuscule (Timpul, Spaţiul, Rege, Nemurirea, Sihastru), care, īn poezie, pot da imaginea unei discursivităţi de eseu filozofic, Vasile Burlui se transferă īn propria poezie asemenea unei „efemeride triste cu suflet īntinat”, se regăseşte īn simbolul christic al răstignirii, cīnd e „secetă īn ogorul de idei”, dīnd adīncime lirismului, esenţializīndu-l īn perspectiva nu a bacovianismului, cum s-ar putea crede citind un poem dedicat pictorului Dan Hatmanu („S-a lăsat toamna pe oraşul meu,/ Aleea promenadelor nu mai īmbie,/ Regretele din suflet mă bīntuie mereu,/ E vreme pentru plīns şi de beţie!/ S-a lăsat toamna burniţei peste cetate,/ Īnfrigurate umbre-n noapte se strecoară,/ Cīnd ornicul din turn prin ploaie bate,/ Iar īn locante cīntecul anemic de vioară./ S-a lăsat ceaţa peste biete mahalale/ Tuşind astmatic peste case şi grădină,/ Ştergīnd cu guma liniile − agale,/ atenuīnd contururi şi lumină./ S-a lăsat frunza galbenă pe trotuare,/ Īnchise căi astrale pentru drumeţie,/ Poemele lui Poe la ce mă cheamă oare?/ E vreme pentru plīns şi de beţie!/ S-a lăsat tristeţea peste parc şi peste bloc,/ Cetatea-şi plīnge-n ploaie măreţia,/ Cīnd bucuria nu-şi mai are loc,/ A mai rămas doar plīnsul şi beţia!” − S-a lăsat toamna pe oraş), ci īn zariştea albastrului. Vasile Burlui scrie īn Rendez-vous sideral ceea ce el īnsuşi numeşte „poeme albastre”, cu universuri īn genuni unde „scīncesc īn van” protoni albaştri, lăsīndu-se chemat de oceanul albastru al īnaltului.
Albastrul, se ştie, e culoarea simbolică a infinitului, cerului, perfecţiunii, lumii spirituale, idealului, dragostei platonice; rece şi inaccesibil, albastrul e, īnsă, şi culoarea depărtării de lume şi de viaţă (necropolele egiptene erau acoperite de albastru). Mai mult īncă, Jung e de părere că, īn psihologia abisală şi īn tradiţia culturală a omenirii, albastrul se asociază verticalităţii şi inconştientului, principiului feminin; e culoarea pribeagului care rătăceşte, īn sandale şi cu un toiag, īn căutarea celei care e dincoace de secolul de cenuşă şi dincolo de zările albastre: „Mă cheamă iarăşi zările albastre/ Īnfăşurat īn giulgiul nefiinţei,/ Ca să culeg luceferii din glastre/ Şi să mă-nchin la stīlpul suferinţei./ Mă cheamă iarăşi zările albastre/ Iscate-n orizonturi depărtate/ Să urc cărări şerpuitoare către astre/ Şi să mă pierd pe drumuri negurate./ Mă cheamă iarăşi dulce dor de ducă/ De renunţări şi abandon la o răscruce,/ Cīnd spre apusuri pasul o apucă,/ Iar sufletul povară nu mai duce./ Mă cheamă iarăşi bolţile īnstelate/ Cu enigmaticul simbol pe firmament,/ Cu īntrebări īn pagina de carte/ Şi cu răspunsuri īncrustate violent./ Mă cheamă iarăşi visuri de pribeag/ Īn nopţile de iarnă friguroase./ Am pregătit sandale şi toiag/ Şi-n traistă cīntec pentru suflete duioase./ Mă cheamă iarăşi febra drumeţiei/ Şi cīntecul de lebădă, prelung,/ Să mă topesc īn aburul cīmpiei/ Şi scrīşnetul din mine să-l alung./ Mă cheamă iarăşi zările albastre/ Iscate-n orizontul nefiinţei,/ Ca să culeg luceferii din glastre/ Şi să mă plec līngă totemul suferinţei” (Mă cheamă iarăşi zările albastre). Īn această poetică a departelui, poetul se lasă purtat īntr-un aer de arhaicitate, s-ar spune; dar cuvintele curg din etimonul lor (Vasile Burlui scrie „cearcă”, „năimind”, „nouri”) pentru a marca īncă mai apăsat figura centrală a cărţii – vagabondul, rătăcitorul, pribeagul, sihastrul, cerşetorul, druidul din stepă, călătorul, corăbierul −, precum şi tema dominantă care e aceea a călătoriei unui drumeţ stingher, alergīnd buimăcit īntre lumi paralele, īn căutarea unei fantasme: „La marginea lumii voi merge Sihastru/ Cīnd Timpul retras e, sfios, īntr-o clipă,/ Semnalul şoptit să mi-l dea Zoroastru,/ Plecarea să-mi fie īn veac, pe-o aripă./ Alerg buimăcit prin lumi paralele,/ Călător stingher īntr-un vis ce-am avut,/ Renasc şi dispar, pierdut printre ele,/ Şi-ascult o poveste, demult, de demult./ Īn flori de măr īmi īnfăşor iubirea,/ Cometele arzīnd īmi luminează drumul,/ Cu strălucirea lor acopăr Nemurirea,/ Cīnd visul meu se-mprăştie ca fumul” (Īn flori de măr).
Figura lirică a vagabondului, amintind, parcă, de „golanii” romān şi grec ai lui Panait Istrati (līngă Nikos Kazantzakis) e aceea a rătăcitorului, a pribeagului prin „bolţile cereşti”, căutīnd pe o corabie rimbaldiană tărīmuri noi, „prefigurate īn zare”, a sihastrului de la marginea lumii căutīnd, pe „aleea īnserării”, luntraşul care să-l treacă peste Lethe, rīul uitării şi al morţii; „O noapte de smoală cu cerul cernit,/ Īnceputul lumii īn neguri geroase,/ Păşesc cu speranţă pe mal povīrnit/ Cu frigul acela prea umed īn oase./ O luntre aşteaptă legată la mal,/ Luntraşul invită cu glas răguşit,/ Apoi potriveşte cu prova īn val/ Pornind traversarea cea fără sfīrşit./ E negură totul, īn urmă, īn faţă,/ Luminile sfinte ascunse īn nori,/ La ce bun ai cīrma şi pīnzele-n viaţă/ Cīnd cuanta luminii se stinge īn sori./ Cīnd ţărmul dorit se lasă aşteptat,/ Cīrmaciul e orb şi luntrea e spartă,/ Te rogi īn zadar īn ceaslove-ngropat,/ Lipseşte busolă, lipseşte şi hartă./ Rămīn suspendat īntre cer şi pămīnt,/ Refuzat de un ţărm sau de altul/ Şi inima-n piept īn zadar īmi frămīnt/ Cīnd sfidez sau mă cert cu Īnaltul./ Cu ochi injectaţi, īn gol aţintiţi,/ Ocolind cu spaimă un plaur,/ Cu gīndul viclean la toţi cei minţiţi,/ Luntraşul aşteaptă bănuţul de aur” (Luntraşul). Īn fond, vagabondul, īn toate ipostazele sale, e poetul care „se vede” un cerşetor obosit, rătăcind prin constelaţii sau, dimpotrivă, cīntīnd, īn stepă, asemenea druidului din vechime, un „cīntec de moarte” − un hidalgo călărind „o himeră nevăzută”. Dar imaginea cu o mare forţă de sugestie, īn această constelaţie simbolică, e aceea a cocorului, pasărea nemuririi, purtīnd tristeţea īn traista pribegiei niciodată īncheiate, sfīrşind (pe)trecerea vieţii īntr-un ţipăt gri: „Săgeata cīrdului de cocori,/ Ca o agrafă,/ Īnfiptă tot mai adīnc/ Īn cerul cenuşiu./ Īnlăcrimate parcuri/ Cu umbre/ Măturīnd pe alei/ Plīnsurile toamnei./ Suflete desmoştenite/ Căutīnd liniştea/ Frunzelor ce cad./ Ploaia implacabilă/ Căzīnd triumfal/ Īn traiectorii perpendiculare/ Peste parc,/ Peste suflete adormite./ Ţipătul gri al cocorilor/ Īnfipt īn el īnsuşi/ Īntr-o discretă armonie,/ Ca o agrafă,/ Īn liniştea parcului./ Săgeata suferinţei/ Īnfiptă adīnc,/ Īn sufletul meu,/ Ac de agrafă/ Īn cerul plumburiu” (Crochiu de toamnă).
Pe o corabie printre astre ori īn luntrea care trece fiinţa peste Lethe, spre necunoscut, pe mări şi oceane misterioase ori spre īmpărăţia lui Hades, printre stele şi prin hăuri, cum spune, călătorul din Rendez-vous sideral scrie, īn fond, o admirabilă carte, ca o aventură cu acest final aşteptat īn acest Sfīrşit de baladă: „Petale de cais s-au vīnturat din nouri/ Peste īngheţul veşnic părīnd să odihnească,/ Īn nopţile străine sinistrele ecouri/ Se străduiesc īn trīmbiţi balada să sfīrşească./ S-au mistuit cocorii īn sudul depărtat,/ Cu strigăt disperat au siderat eterul,/ Corăbiile-n valuri, de stīnci s-au sfărīmat,/ Iar floarea de cais a ofilit-o gerul”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul