Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O revenire la Marin Preda

        Dan Cristea

Marin Iancu, Marin Preda, el însuşi, Editura Nico, 2013, 228 pagini



Ar fi o greşeală şi o nedreptate deopotrivă ca, influenţaţi într-un fel de vaga aluzie din titlu (Marin Preda, el însuşi), să luăm cartea semnnată de Marin Iancu drept ceea ce aceasta nu-şi propune să fie, şi anume, o interpretare-portret, recurgând atât la opera cât şi la biografia scriitorului, în genul binecunoscutelor apariţii ale editurii  du Seuil (“ecrivains de toujours par eux-memes”). Dimpotrivă, fără pretenţii de construcţie critică, procedând “dăscăleşte”, cum remarcă Nicolae Oprea pe coperta a patra a volumului, în sensul că reciteşte şi fişează meticulos, din scoarţă-n scoarţă, întreaga operă a lui Marin Preda, autorul ne oferă - nici mai mult, dar nici mai puţin-  decât o “antologie de reflecţii, opinii literare, confesiuni şi pilde morale”, preluate din toate textele scriitorului, atât din cele non-ficţionale, ilustrând literatura punctului de vedere (publicistică, jurnal, memorii, scrisoare, interviu), cât şi din cele aparţinând romanelor, de la Moromeţii la Cel mai iubit dintre pământeni.
Rezultă astfel, dintr-o trudă şi o dedicare ale căror proporţii nu trebuie ignorate, un inventar de rubrici sau un indice tematic, repartizat în aproape 2000 de citate, dispuse alfabetic, de la cuvântul “Aberaţie” la “Ziaristică”, şi care cuprinde noţiuni, concepte, termeni literari, titluri de cărţi, nume de autori, referinţe de tot soiul. E un bric-a-brac, fără îndoială, cu bune şi cu rele. Te poate enerva, dar are şi ceva care te poate atrage, căci, la urma urmei, miezul, din această ordine dezordonată, vine din Marin Preda. Bun cunoscător al autorului Moromeţilor, semnatarul antologiei (care a publicat, aproape concomitent, şi un voluminous Dicţionar al personajelor lui Marin Preda) face însă, nu rareori, exces de zel. Unele rubrici nu-şi au rostul, altele se suprapun. În lipsa contextului, tratarea egală a “vocii” autorului (naratorului) şi a “vocilor”, contrastante adesea, ale altor personaje, poate deruta în ce priveşte opinia exactă a creatorului. De asemenea, Marin Iancu ignoră faptul că “ideea” sau “discursul teoretic” pot fi secundare de multe ori, ca relevanţă, faţă de imaginea, reveria, peisajul metaforic ori obsesia din discursul ficţional. Una peste alta însă, antologia, copleşitoare cantitativ, e în măsură să creioneze un portret spiritual şi moral reuşit al lui Marin Preda, punând cititorul într-un bun contact cu o gândire vie, necomplezentă şi originală, aflată mereu de partea firescului, şi, deopotrivă, să-l pună în contact cu o inteligenţă artistică şi etică de excepţie.
Este de reflectat, pe lângă multe alte lucruri, cât de acut lipseşte din vremea actuală, atât de străină valorilor autentice şi deschiderii spirituale (şi, sub acest aspect, nu foarte diferită de vremea reală al scriitorului), “vocea” lui Marin Preda, care să afirme, de pildă, cu un teribil diagnostic al bolii de care suferim, că “Dispreţul faţă de adevăr şi dreptate nu se poate să nu dea cu timpul o rea conştiinţă colectivă” (p. 60). Sau care să spună că, în genere, “Creaţia artistică nu poate înflori dacă e nedorită, sau dacă i se acordă o importanţă inadecvată” (p. 43). Ori o “voce” care să facă să fie auzit un fapt atât de simplu: “Cu cât media este mai ridicată, cu atât se câştigă un mai mare număr de pasionaţi ai fenomenului literar şi forţa creatoare în cultură a unui popor atinge înălţimi sublime” (p.117). Am dat aici, nu fără a mă gândi la ce se întâmplă acum în jurul nostru, doar câteva exemple din “vocea” inconfundabilă a lui Marin Preda, pentru cetate şi pentru actualitate, dar, cum şi era de aşteptat, medidaţiile, confesiunile, opiniile care dau greutate specifică antologiei sunt cele care privesc atât literatura, ca loc de elecţiune în care se vădeşte aventura conştiinţei în efortul de a surprinde existenţa şi diversitatea fiinţei umane, cât şi condiţia şi destinul  său propriu, de om şi creator.
Trebuie subliniat faptul că majoritatea reflecţiilor lui Marin Preda (şi mă refer, în special, la cele cu reverberaţie “literară”) aparţin anilor 1970-1980, perioadă în care, aşa cum se ştie, poetica romanului occidental neglijează, ignoră sau pur şi simplu desfiinţează  raportul dintre autorul care scrie şi opera lui, legătura dintre text şi lume, dintre “construcţie” şi “căutarea adevărului”. Prin “aventura scriiturii”, cum se susţine, romanul se reprezintă pe sine sau este antireprezentaţional. Pe acest fond, aşadar, antiumanist în esenţă, Marin Preda se percepe şi se declară a fi  un scriitor interesat de om, “cu obsesiile şi problemele lui”(“Am visat să caut şi să exprim suferinţa umană”), un contemplativ (“Contemplarea este singurul mod de a privi care îţi permite să înţelegi cu adevărat, să vezi esenţa unei creaţii”), un devotat al conştiinţei (“Aventurile vieţii noastre sunt ale conştiinţei”; “Creaţia e un miracol al conşiinţei”), un artist pentru care actul de creaţie e proiecţie de sine însuşi “prin altcineva” sau rezultat al “vieţii interioare secrete a scriitorului”. Într-o metaforă din Risipitorii, care n-are cum să nu atragă atenţia, conşiiinţa, în viziunea lui Preda, e precum o peşteră, în profunzimile căreia se află “intimitatea cea mai adâncă a conşiinţei”, loc unde stă, parcă ascuns, “însuşi echilibrul tainic al existenţei unei fiinţe vii”. De aici, din aceste profunzimi, poate veni chiar prevestirea morţii (p.120).
Fişele alcătuite de Marin Iancu consemnează, în genere, texte sentenţioase, prea scurte în acelaşi timp pentru a ne pune la dispoziţie imagini, peisaje sau reverii recurente, de felul celor care intră în compunerea temelor esenţiale ale unui scriitor. Preda însuşi ne dezvăluie faptul că există în opera sa  “subiecte care sunt rezultatul unor ţâşniri inconştiente” şi “teme de conştiinţă deliberate, pe care doreşti să le exprimi, ele constituind, ca să spun aşa, o obsesie conştientă” (p.183). De acest tip ar fi “temele preferate”, cele din lumea ţărănească. Revenind însă la fişele antologiei, să remarcăm că, pe de altă parte, prin acumulare, acestea ne pot face atenţi la recurenţa unor cuvinte, a unor atribute. Astfel, devine evidentă observaţia că, pentru Marin Preda, creaţia, scrisul, cartea ţin de mister, de secret, de imprevizibil, de inexplicabil, de miracol. “Toate cărţile mari”, scrie Preda,”sunt misterioase”. În altă parte, la pagina 66-67, într-o confesiune din Convorbiri, unde lucrurile sunt prezentate mai complex: “E un moment misterios şi cel mai fericit pentru scriitor; toate elementele de care are nevoie pentru compoziţia sa le găseşte fără să le caute, ca şi când s-ar fi înţeles între ele anume forţe şi evenimente, să-l ajute”. Și din nou, la pagina 68: “Cititorul caută într-o carte acel ceva care … ţine de o esenţă ascunsă, mai exact spus, de esenţa creaţiei, de misterul ei”. Dacă acest recurs la mister pentru a desemna esenţa creaţiei nu este ceva tocmai neobişnuit în catalogul imaginar al scriitorilor, în schimb, mai rară printre purtătorii condeiului e relaţia, celebrată la Marin Preda, dintre scris şi sentimentul bucuriei ori al fericirii.
Trebuie să începem însă cu începutul, şi anume cu “bucuria de a trăi”, senzaţie fundamentală în psihologia scriitorului. Iată, de exemplu, două texte pertinente din Jurnal: “Bucuria de a trăi constă în a asista la spectacolul vieţii şi în a năzui să-l descriu. Această descriere nu o făceam ca o profesiune, ci ca un lux, un privilegiu, un dar făcut mie de semenii mei pentru a-i bucura, precum la rândul lor ei mă bucură pe mine oferindu-mi spectacolul vieţii lor”.  Și: “Aveam bucuria în mine, cum are arborele seva care izbucneşte în fructe. Astăzi această sevă are în ea o picătură otrăvită pe care nu ştiu cine mi-a injectat-o în viscere”(p. 27). Dacă rămânem la această imagine pe moment (imaginea nu e o figură a retoricii, dar o realitate psihologică, susţine Bachelard), să notăm că bucuria e asemuită unui fluid vital, hrănitor, seva, care rodeşte, explodează în fructe. Otrăvită însă, seva devine nu numai neroditoare (implicaţia viscerelor), dar chiar letală. Urmărind această filieră, a perceperii vieţii şi creaţiei ca bucurie, ca miracol, ca uimire, ca fascinaţie, să mai recurgem totodată la câteva, alte, citate edificatoare: “Viaţa noastră e şi ea divină “; “Să vezi viaţa, s-o contempli, nu neapărat ca pe un spectacol, ci ca pe un lucru de al cărui secret trebuie să te pătrunzi, să te uiţi la oamnei, la soare, la tot ce există, e încă o plăcere în sine, pură, misterioasă, e aproape un viciu” (p. 208); “Scrisul nostru trezeşte uimire, cititorul e prins, luat cu noi şi dus în lumea în care vrem să căutăm un înţeles” (p. 168); “Din când în când angoasele mă invită să nu uit că fericirea de a crea este încă departe. Mi-e frică să nu port de-aici înainte destinul apăsător de a scrie cu aceşti musafiri oribili: tristeţea, depresiunea, angoasa”; “Existenţa a fost pentru mine o bucurie prin ea însăşi şi niciodată n-am considerat acţiunea drept izvor al bucuriei de a trăi” (p. 72); “Mă gândesc că răul de care sufăr este reversul fascinaţiei pe care am simţit-o totdeauna  în faţa fenomenului uman” (p. 78).
Dar ce e bucuria? E un “soi de uitare de sine”, răspunde Marin Preda într-o notă din Jurnal. Această “uitare de sine” posedă, pe lângă soiul numit “bucurie”, mai multe soiuri, care se înrudesc, toate, prin câteva trăsături comune, cum ar fi ieşirea din sine, distanţarea, înstrăinarea, nepăsarea, diviziunea de sine şi “posedarea” fiinţei proprii de care altceva sau de către altcineva. Aşa este starea de uimire, aşa este starea de fascinaţie care se traduce nu numai prin “vrajă” (fascinat de spectacolul lumii ori de  cel al vieţii), dar şi printr-o paralizie sau muţenie a fiinţei (“Singurul lucru care mă făcea să rămân mut de fascinaţie era cuvântul rostit de oameni”). Le-am putea numi figuri ale anonimatului, căci răpesc, pentru o vreme, stările de veghe, de atenţie, de rutină cu care s-a obişnuit fiinţa. Aceasta trece, în genere, prin stadii de conştiinţă prelogică, prereflexivă, urmate apoi de trezirea veritabilă a conştiinţei.
“După ce termin de scris o carte,” – se confesează Marin Preda – “simt o stare de oboseală ce-mi produce o nepăsare pentru ceea ce am realizat. Această stare mă ajută să apreciez dacă ce am scris e bun sau rău” (p. 29). Iată aici un alt exemplu de înstrăinare de sine, de intrare în anonimat, de trecere printr-un stadiu de negativitate, de încetinire a funcţiilor organismului, pentru a dobândi, cu acest preţ, o luciditate sporită. Să ne reamintim  astfel că, pentru Marin Preda, “artistul nu face decât să se proiecteze pe el însuşi prin altcineva”. La fel, libertatea e, la Preda, o figură a anonimatului, care ne scoate din fiinţa noastră de rutină pentru a ne proiecta într-o stare fără nume, de pierdere în spaţiu şi în depărtări: “Libertatea, acel sentiment divin de triumf care ne stăpâneşte când privim cerul şi pădurile, numai în anonimat ţâşneşte parcă atât de copleşitor din fiinţa noastră” (p. 109). Am putea continua cu exemplele. Dobândirea conşiinţei reflexive înseamnă astfel o “trezire”, dar presupune deopotrivă o diviziune, o dedublare: “”Singurul lucru pe care-l ţin bine minte este că la treisprezece ani am luat cunoştinţă de mine. Mi-am dat seama că există în mine o anumită fiinţă de care eram conştient” (p. 102). Soarta, care îl desparte de condiţia de ţăran , îi apare prozatorului, de asemenea, ca o figură a anonimatului, pentru că, scrie Preda, “soarta mea s-a decis parcă ignorându-mă pe mine”.
N-am putea încheia aceste câteva însemnări, prilejuite de lectura antologiei lui Marin Iancu, fără a menţiona o stare tipică la Marin Preda, de “înstrăinare” inexplicabilă, de “nelocuire de sine”, de inerţie a înţelegerii. E vorba de starea de “buimăceală” (“Avean într-adevăr această stare de încetineală. Trebuia să mi se spună un lucru de mai multe ori, ca să-l înţeleg”) sau de somnambulism, altă figură care împinge fiinţa în anonimat ( “copilul acela parcă avea mintea undeva, pierdută în somn… băiat de doisprezece ani, nu părea să se fi trezit la o gândire mai vioaie, mai sprintenă”).
Cu merite şi cusururi, această antologie “de reflecţii, opinii literare, confesiuni şi pilde morale” a însemnat o binevenită reîntoarcere la textele lui Marin Preda, chiar trunchiate. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul