Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet insurgent

        Radu Voinescu

Dacă ar fi să mă gândesc la un spirit insurgent între poeţii români de azi, atunci acela ar fi, de bună seamă, Virgil Diaconu. Contestă în permanenţă totul: ierarhiile, premiile literare, modul cum merg lucrurile în breasla scriitorilor, canonul, poziţia copilului răsfăţat al literaturii noastre actuale, Mircea Cărtărescu, direcţia optzecistă şi remanenţele ei în viaţa literară de acum, liderii, vedetele, felul în care se scrie poezie şi cam tot ce se mai poate nega. Acum câţiva ani, la o ediţie a „Primăverii poeţilor”, a scos în stradă un grup de cenaclişti piteşteni cu care a defilat prin oraş, somându-şi imperios concitadinii să iubească numaidecât poezia. Cu asemenea atitudine, lesne se ghiceşte un anumit romantism în modul lui de a gândi şi de a face poezie. Un romantism al timpului de acum, desigur, cu trăsături care preiau ceva din arsenalul gândirii romantice, dar şi cu inflexiuni care aparţin epocii post-industriale. Sau, poate, poetul şi eseistul care se manifestă uneori tandru, alteori vitriolant, în limitele protestului, ale unui soi de militantism neobosit, face mai degrabă, pentru unii, figură de soixante-huitard attardé.
Câteva dintre volumele lui de versuri – Opiu (2002), Dimineţile Domnului (2004), Jurnal erotic (2006), Lepre şi sfinţi (2007) – ar sta cu brio într-o posibilă antologie a romantismului celui de-al treilea mileniu. Să nu uit, în acest context, să menţionez că Virgil Diaconu s-a născut în 1948, iar debutul a avut loc în 1976, cu Departele Epimenides, urmat de Depărtarea lăuntrică (1980), Călătorie spre sine (1984), Discurs despre linişte (1989), Deasupra tenebrelor (2001), ca să enumăr doar cărţile de poezie.
În volumele de până acum, glasul poetului se ridica ferm, într-un efort de a sfărâma tipare, de a disloca o ordine falsă şi nedorită: „E vremea lor! A hienelor propagandistice şi a ţiparilor/ care se strecoară elegant printre degetele împietrite/ ale justiţiei. E vremea viermilor de serviciu!/ Şi a lipitorilor, care nu fac osebire între sângele de stânga/ şi sângele de dreapta. Şi vremea lebedelor de palat este, a bordelinelor menite să lustruiască cu graţia lor/ falusul acestei democraturi purulente. Să-l lustruiască,/ pentru ca noi să juisăm iarăşi în faţa televizoarelor/ a democraturii color... Noi, care am lăsat Revolta/ să moară pe străzi”, spune într-un poem din Lepre şi sfinţi.
Această diatribă cu ţintă spre politic (la nivel poetic, desigur) este dublată, aşa cum se întâmpla la contestatarii de stânga ai anilor ’50-’70 ai secolului trecut din poezia europeană, dar şi din cea sud-americană, de o poezie de dragoste, cu un timbru aparte, de o virilitate caldă, mai rar auzit în ultimele două decenii.
Este ceea ce probează încă o dată volumul Prinţesă cu fluture (Editura Limes, 2012), un titlu ce trimite către pictural, unde se întâlnesc multe dintre poemele anterior publicate, între care şi Secol, din care am citat mai înainte. Ca un protagonist din Scene din viaţa de boem, poetul îşi descrie în tuşe tumultuoase întâlnirile cu iubita, într-o mansardă săracă, plină însă de cărţi şi de visuri: „Ea s-a ascuns de lume în marele oraş,/ în mansarda plină de cărţi./ Eu am năvălit într-o dimineaţă/ în tăcerile şi ascunzişurile ei./ Cu toate armele am năvălit.// Nici nu bănuiam că ea deja mă aşteaptă/ în spatele cămăşii albastre/ şi cu sânii abia treziţi din somn.// Ea este chiar aşa cum mi-a spus/ o lacrimă oprită din cădere” (Mansardă).
Se exprimă frumos zbuciumul şi feeria dragostei în poezia din Prinţesă cu fluture. Sentimentele prind aripi diafane, aerul devine vibrant şi translucid, personajele îşi pierd din carnalitate pentru a se arunca în magma eterată a unui suprarealism ca de basm, un idilism sub care se detectează însă o profundă tensiune, mascând o traumă care nu poate fi decât aceea derivată din conştiinţa perisabilităţii: „Rochia aruncată pe covor/ şi raza albastră care aleargă goală prin cameră.// Prinţesă! Ce simplu şi curat este trupul tău!/ Ca un copil care habar nu are de minunea lui,// tu alungi întunericul din celulele mele, din manuscrise// Fireşte, nu ţi-aş fi amintit nimic din toate acestea/ dacă salcia din grădină nu ar fi dat în dimineaţa aceasta/ buzna în casă, când am deschis fereastra.../ Dacă salcia nu s-ar fi prăvălit peste pragul ferestrei cu braţele,/ cu frunzele ei,/ pline de ploaia de azi-noapte” (Salcie).
Dar carnalitatea poate fi şi ea prezentă, în formule care oscilează între aluzii frizând oarecum  licenţiosul şi declaraţii de dragoste pătimaşe: „Ştiu că pieptul tău poate să aprindă focul de tabără./ Sau flacăra din cearşafurile aşteptării, Luiza,/ ştiu că războiul aşteaptă în colanţii tăi violet./ Şi că sânii tăi adormiţi se vor trezi/ ca două vrăbii în palmele mele,/ Luiza, nici prin minte nu mi-a trecut/ că bătaia mea de inimă va ajunge chiar în braţele tale/ şi că te va pune pe jar./ Nici prin minte nu mi-a trecut/ că voi fi operat pe cord deschis de privirile tale”. Sunt versuri din poezia Luiza sau Mic tratat de luizologie, de bună seamă inspirate de o muză concretă, care va fi inflamat imaginaţia poetului „într-un trecător ceas al vieţii”, cum ar fi zis un mare prozator.
Cât de puternic este impulsul contestatar, rebel al autorului unor versuri incendiare precum „Gândurile mele iau foc pe străzi” (Din oraşul de fier) sau „Secolul îmi bate cu putere în tâmple” (Secol pe sfârşite) se poate vedea, de pildă, în poezia Tatăl meu, unde însuşi Dumnezeu este ţinta insurgenţei: „În ultima vreme, tatăl meu se întorsese la cele sfinte./ Biblia se mutase din raft pe masa de lucru,/ în mâinile lui, Cartea Psalmilor se deschidea singură./ tatăl meu se întâlnea cu Domnul în camera lui./ În fiecare zi, cu Domnul în camera lui.//...// Fireşte, eu nu am înţeles niciodată/ de ce are Domnul nevoie de sufletele noastre./ De ce ne strânge El sufletele în împărăţia Sa,/ încă de la începuturi.// Iată de ce va trebui să fiu cât se poate de atent:/ ca mâine vine Domnul şi-mi cere sufletul!// Deşi cel mai bine ar fi să se ferească din calea mea,/ îmi spuneam, în timp ce-l îmbrăcam pe tatăl meu/ în lumina rece a lumânărilor/ şi a dimineţii înecate în ceaţă./ Să se ferească!”. „Tatăl meu” contra „Tatăl nostru” – foarte îndrăzneaţă formulă de inegalitate afectivă, intens subliniată, clamată în aceste versuri în care fiul vede în dispariţia tatălui momentul unei rupturi ontologice.
Interesante sunt şi versurile vechi, recuperate dintr-un ciclu imprimat în samizdat în 1981, Schimnic. Diapazonul poetului era atunci mai frust, mai fracturat şi, imagistic, mai aproape de stilul iconoclast al suprarealiştilor. Reţin, însă, aici, un poem în care este imitată gândirea sincopată, cu juxtapuneri ininteligibile, a unui nebun, o mică performanţă de compoziţie, ştiut fiind că asemenea discursuri se imită, se inventează cu greutate: „M-au legat de nisip şi de mine au râs.// cu pietre au râs de mine pasărea!// Toată viaţa de-afară/ urlă la mine printr-un craniu.// Numai eu strig la lume cu tot verdele,/ cu toate vrăbiile.// Eu sunt Nebunul, sufletul meu când trece/ de la un capăt la altul al lumilor/ răstoarnă stelele.// Eu sunt mai departe de mine, vezi,/ viaţa mă priveşte întotdeauna de jos.// eu sunt Nebunul,/ din gura de hieroglife a nimicului/ nu mai dezleg nici o lume” (Nebunul).
Virgil Diaconu – un poet pentru care contestarea s-a transformat în artă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul