Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman „creştin”

        Adrian G. Romila

Greu de spus dacă avem o direcţie „creştină” în proza românească. Adică un subiect epic cu implicaţii religioase creştine evidente, asemenea unor Dostoievski, Bulgakov, Cronin, Greene sau Bernanos, în alte literaturi. Suferinţa mântuitoare, îndoiala demonică, puterea credinţei, problematica răului, a crucii, a iubirii de aproape, a sacrificiului, a crizelor lumii acesteia, a nebuniei ar fi câteva teme. S-ar găsi, poate, în Zahei orbul al lui V. Voiculescu, în Trei ceasuri în iad al mitropolitului Antonie Plămădeală, în Amintirile peregrinului Apter, volumul episcopului Valeriu Anania, în unele proze ale ieromonahului (fost poet laic) Savatie Baştovoi sau în Coborârea de pe cruce de Florina Ilis. Sunt doar câteva exemple, foarte diferite temporal şi estetic, găsite cu greu.
În această „familie” rară, la noi, văd şi noul roman al lui Ovidiu Pecican, Arhitecturi mesianice (Charmides, 2013). Dincolo de titlul derutant şi prea emfatic, avem o poveste care îşi asumă curajos riscul unor teme desuete: paternitatea biologică şi spirituală, spovedania şi eliberarea, martiriul şi compromisul moral, sfinţenia subterană şi secularizarea modernă. E un pariu câştigat, pentru că naraţiunea, deşi cuminte şi „clasică” în concepţie, are ingredientele uneia de valoare. Ea prinde atât prin caracterul confesiv, de disponibilitate la poveste (eroul e un preot greco-catolic cu recunoscute adâncimi duhovniceşti, căruia celelalte personaje i se spovedesc în confesional), cât şi prin situaţiile neaşteptate, însoţite de psihologismul empatic al unei voci indirect libere. Distonanţa comentariilor socio-politico-teologice din back of-ul scenei caută să dea consistenţă eseistică romanului şi să lege într-un parcurs coerent cele câteva zile decisive din destinul preotului unit Laurenţiu Gomboş.
Sub umbrela generoasă a lumii româneşti post-comuniste, dată de peisajele şi oamenii din Clujul zilelor noastre, romanul închide în el o problematică mărturisit dostoievskiană: sublimarea spirituală a traumelor provocate de nebunia pluriformă a lumii. Fie că vorbim de atrocităţile războiului din Serbia (unul dintre „fiii” părintelui, taratul Zeno Magdaş, e fost combatant acolo), de dificultatea alegerii unui viitor (celălalt „fiu” consiliat spiritual de erou, tânărul Ioachim Stregulea, vrea să intre în noul SRI), de dramele intrafamiliale (violenţe şi anomalii provocate de o viaţă aventuroasă şi de sărăcie), de conflictele dintre stat şi Biserică (sunt multe menţiuni ale clandestinităţii confesiunii uniate sub comunism) sau chiar de cele din interiorul Bisericii greco-catolice (disensiuni între preoţii colaboraţionişti şi cei verticali), peste tot se iveşte necesitatea reconcilierii şi a exorcizării răului. Consistenţa epică se trage din încăpăţânata perspectivă creştină a părintelui Gomboş, care, în pofida secularismelor de tot felul, aleargă mereu să sfătuiască, să ajute, să slujească şi să mediteze, în singurătate, dar mai ales din poveştile aflate la spovedanie. Mai toate personajele devin oglinzi monologal-discursive ale unei societăţi în derivă, şi asta dăunează, uneori, autenticităţii narative. Prezenţa celor doi „fii”, care apar şi dispar la fel de brusc, pentru a-şi reîntâlni părintele, într-un trio final, completează firul poliţist al evenimentelor. Flash-urile dintr-un film comic cu Papa apărându-se de intruşii coborâţi din tavan, în apartamentele din Vatican, dublează şi ele intenţia detectivistă.
Activitatea cotidiană a clericului clujean însingurat de mult într-o garsonieră clujeană e tulburată mereu de câte ceva, ba de reapariţiile insistente ale „fiilor”, ba de o halucinantă vizită onirică a celebrului Stavroghin, ba de un credincios necunoscut, ba de un straniu accident din biserică, unde o schelă se prăbuşise peste colegul de altar. Nimic nu pare a fi ceea ce e. Intuiţiile relevante ale tânărului Stregulea, statutul cultural-religios al demonului dostoievskian din vis şi maleficul Magdaş, venit să se răzbune pe presupusul său tată biologic, îl întorc pe erou la evenimente şi stări din tinereţe. Nu ştia că, împotriva voinţei sale, îi pătaseră iremediabil castitatea. O beţie în care prietenii îl aruncaseră, la un pariu, îi adusese atunci căderea, căci întâmplătoarea Magda, corespondent al uşuraticei din Evanghelie, reuşise să facă astfel încât să rămână însărcinată cu el. Nedumerirea eroului la vestea că are un fiu biologic are un răspuns pe măsură: „Fiul meu? Dar cum, cum? Eu... sunt preot celib... Ca să fii copilul meu ar trebui ca eu să mă fi culcat măcar o dată în viaţă cu o femeie. Iar asta, te asigur, nu s-a întâmplat”. Iar Magdaş replică: „Nu e destul că m-a crescut maică-mea, fără nici un ajutor de la tine? Poate că mi-ar fi prins şi mie bine iubirea unui tată, nu te gândeşti?... Habar n-ai prin ce probleme am trecut... Aş fi avut, poate, nevoie de o îndrumare, de un sprijin... Egoistule! Ai lăsat o femeie gravidă şi te-ai tirat...”. „Fiul” celălalt adaugă şi el: „Dacă ai de gând să o ştergi de aici, amice, să ştii că n-am de gând să te las. Cu tine nu am terminat încă, vreau să văd ce fel de fiu şi-ar fi dorit tata...”. Dezvăluirile produse într-un timp atât de scurt schimbă total perspectiva preotului: „Acum i se părea că înţelege: Stavroghin venise să îl anunţe, în felul lui amnezic şi confuz, că avea un fiu... Și pentru că Stavroghin era nebun, el trebuia să aibă un fiu pe măsură... Un fiu rătăcitor, un aventurier, un sociopat, un... Uite că venea acum acasă la el şi nu venea singur, ci cu o cohortă întreagă de nebunii, cu un jaf sau o percheziţie, aducându-i în apartament vacarmul şi harababura, ecourile şi dezarticularea războiului, clinchetul apropiat al unor arme invizibile, praful şi mirosul de fum din propria existenţă... Și îi mai aducea, ca pe un fel de ostatic, un mai tânăr prieten al celui căruia îi spunea că-i e tată, al lui, adică, făcând din el tatăl unui fiu de care nu ştiuse nimic, pe care nici nu-l avea, dar îl avea, şi pentru care, pentru tot ceea ce el ajunsese, nu avea cum să nu răspundă în faţa Judecăţii, chiar dacă nu era de ce să nu răspundă... Au nu se cuvine să dăm seama de risipa seminţei noastre purtate aiurea de vânt şi neroditoare?... Ci iarăşi se înălţau întrebările, ca şi ştiuleţii înalţi şi rezistenţi, în bătaia vântului, ai unor plante rapace... Ca să ai un fiu era destul să... ai un fiu? Dacă ai un fiu înseamnă că... ai un fiu? Când fiii noştri sunt ai noştri?”. Jocul imaginar pe tema filiaţiei/paternităţii şi implicaţiile mistico-poliţiste nu-şi găsesc rezolvarea şi lasă finalul deschis. Eroul nu mai poate pleca oricum din camera unde se produseseră atâtea revelaţii existenţiale, într-un timp atât de scurt. Tainele adevărate ale lumii par să rămână închise în mica garsonieră a unui solitar preot din Cluj, de a cărui probitate şi autoritate a judecăţii nimeni nu se îndoieşte. Dar fumul diavolului lasă să se înţeleagă alte lucruri, ambiguizând, o dată şi încă o dată, adevăruri considerate imuabile.
Ideea de construcţie solidă, pe care pulsaţia biologicului, imprevizibilul existenţei şi prezenţa ilogică a răului o eterizează, dă titlului o notă ironică. „Arhitectura” e „mesianică”, adică impredictibilă, vagă, suspendată, cu structura anulată. De aceea, romanul lui Ovidiu Pecican e „creştin” până în măduva oaselor. Redundanţa aparent stabilă a răului din lume lasă loc speranţei. Exact aşa cum crucea, ca şi suferinţa omului, duce, de fapt, la înviere. Deşi e bântuit de Stavroghin şi are păcate neştiute pe conştiinţă, părintele Gomboş trebuie să meargă mai departe. Dar numai împreună cu naratorul său empatic.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul