Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

VALERIU ARMEANU: FORŢA SPECTACULARULUI BAROC

        Geo Vasile

Despre prozatorul şi poetul severinean Valeriu Armeanu (n. 1946, Giroc, jud. Timiş, debut editorial în 1970) scriam mai demult, referindu-mă la volumele sale de poezii Repulsii (1997) şi Lanul cu vedenii (2001), că este consecvent în a se mângâia şi lecui homeopatic cu voluptăţile unei dicţiuni aproape debordante, dar mereu provocatoare: un har al oralităţii ce nu exclude momente de lirism veritabil, un dar al excomunicării ce nu exclude instantanee de inspirată confesiune-depoziţie despre inevitabila condiţie a poetului, ca eretic vânător de vânt, dar şi a statutului poeziei, inevitabil epico-dramatic.
Poetul metabolizează ludicul, delirul şi absurdul existenţial. Ne-ar plăcea să cităm în acest sens poezia Orice oraş. Consemnăm totuşi  una din cele mai emoţionante rugăciuni ale ereticului pios Valeriu Armeanu, demne de a sta alături de implorările creştine ale unor Pierre Emmanuel, Vasile Voiculescu, Arghezi, Nichifor Crainic, Daniel Turcea etc.: „Paşii mei/ au călcat tămâie şi vrajbă,/ munţi de tămâie au călcat,/ Doamne, Dumnezeule/ dacă exişti cu adevărat,/ ridică pe limba mea o biserică/ pentru a fi lăudat./ Oasele morţii/ au fremătat la fereastră/ oasele morţii au fremătat pe piroane,/ parcă plângeau în hohote nişte sfinţi,/ abia căzuţi din icoane./ Paşii mei/ au călcat tămâie şi vrajbă,/ munţi de tămâie au călcat,/ Doamne, Dumnezeule,/ Dacă exişti cu adevărat,/ fă-i din oasele mele/ un flaut de lumină/ pentru fiecare păcat”.
Un fals trubadur ce poate juca oricând rolul unui fals clovn, clevetitor cu stil şi blazon, un rege al nebunilor, un nebun al regilor, versatil, inventiv în plan semantic până la benigne ieşiri în decor (neologisme ce nu cad bine în text, ba chiar ostentativ), vânător de sintagme rare, sărind cu lejeritate din cotidianul dezolant, din prezentul tuturor deziluziilor în poezia conceptuală, în discursul ideatic, filozofic, emoţional bine temperat. Aprecierile noastre sunt confirmate de cele patru cărţi din 2012 şi 2013, ce ne-au parvenit de curând prin amabilitatea autorului: Hoţii de fulgere, Vânare de vânt, Elegii, Şapte melanholii din Fanar. Ne vom referi în special la ultimele două.
Aşadar, în volumul Elegii (Craiova, Editura MJM, 2012, 150 p.) recunoaştem unele texte din Lanul cu vedenii, dar mai ales acel melos inepuizabil al prozodiei, acel descântec-incantaţie-verset biblic. Limbajul poetic fructifică atât zăcământul folclorului nostru, cât şi pe cel al poeziei culte. Spaţiul şi timpul regresiunii spre imageria feerică a copilăriei („fereastra aburită cu poveşti”, „fulguia cu zâne la geam” etc.) sunt o pavăză în contra elegiei însângerate a prezentului: „eu care sap cu gura/ mormântul acestei ninsori./ Nu mai pot nici să strig,/ nu mai pot nici să mor,/ pentru a plânge/ mi-au dat alţii decor”. Valeriu Armeanu scrie una dintre cele mai expresive poezii de dragoste şi moarte, de la Eminescu până la baladiştii M.R. Paraschivescu, Radu Stanca, Mihai Ursachi sau Şt. Aug. Doinaş: „Şi tu femeie,/ frumoasă ca o litanie/ spusă în gând,/ doar în şoaptele tale/ aş vrea să fiu îngropat/ fiindcă doar tu, cu păcatul/ ştii să calci pe păcat”. Antologice ni se par primele trei catrene din Prisaca de sudalme cu prozodia lor fără cusur: „Pe când eram eu tânăr foarte/ Şi trupul îmi era duios,/ Pe când eram cum nu se poate/ Să fie altul mai frumos.// Iar tu treceai pe câmpuri albe,/ Cum ochii mei nu mai văzură,/ Iar tu treceai pe câmpuri albe/ Şi luminai ca o scriptură.// Ce iarnă, Doamne, peste lume,/ Căzu atunci din veşnicie,/ Ce viscol, fugărit din pravili/ Îmi duse steaua în pustie (...)”.
Din ambitusul amplu al inspiraţiei poetului nu puteau lipsi tonalităţile simbolist-spectaculare, senzorialitatea meteo (paşii vântului prin osuare ca unic mesager, ceremonialul hibernal din Decembre), ale unui Bacovia, imaginarul modernist, avangardist, tip Ion Vinea, sau secvenţe din suprarealitatea imediată, tip Gellu Naum sau Leonid Dimov: „Ai să vii spre seară,/ ca o ploaie din vechi epidemii,/ pe aorta blestemelor arse/ şi-ai să-mi povesteşti/ cum umblă sitarii vara/ pe grinduri,/ când li se coace soarele-n guşă”. Cititorul, chiar şi cel mai dezabuzat, nu poate trece cu vederea neostoita sete de puritate, de cer şi credinţă, de idealitate şi eres orfic. Emblematică pentru Elegiile lui Valeriu Armeanu este o ars poetica a suferinţei şi căinţei, a înlăcrimării, a smereniei şi a rugăciunii, a exilului, amintind de Celan şi totodată de expresionismul gravorului Edward Munch: „Ca şi acum aş locui/ în branhiile unui cuvânt/ din care ies tot mai greu,/ pentru că îmi ţine loc de trup/ şi îmi ţine loc de mormânt./ Ca şi cum/ aş înghiţi o biserică/ şi sfinţii mi-ar umbla prin burtă/ cu toate zidurile-n spate./ Ca şi cum aş locui/ de-a dreptul într-un urlet,/ eu însumi fiind terminaţia unui urlet,/ condamnat să trăiască mereu/ ca o fiară”.
Cuvintele-cheie recurente au conotaţiile devastatoare ale unei primejdii iminente (viscol, spaimă, vifor, diluvii, zăpezi polare), ecouri ale unui biografism cu sfârşit de partidă inclus. Motivul copilului „ce-aruncă cu pietre pe docuri” alternează cu frumuseţea tragică a dicţiunii unui baladist scindat între eros şi thanatos: „Eu în arenă lupt cu moartea/ Şi viaţa simt cum mi se duce,/ Tu strânge-mă cât poţi de tare/ Şi fă-mi din şoaptă lemn de cruce.// Maria, sunt absurd, desigur,/ Un obstinat din tată-n fiu,/ Şi de-aş muri la tine-n braţe,/ Aş fi chiar mortul cel mai viu.// Aş fi mai blând ca o ninsoare/ Şi n-aş mai fi mereu vânat,/ Deşi eu ştiu că din greşeală/ Voi fi-ntr-o zi decapitat”.
Aşa cum Cărtărescu va recunoaşte că s-ar fi născut în Levant, despre care şi scrie omonima, gratuita comedie a poeziei de la paşoptişti la Nichita (fişe de lectură recontextualizate de un ex-filolog!), tot astfel Valeriu Armeanu pare a se fi născut în Fanar, de unde şi întinsul prozopoem Şapte melanholii din Fanar (Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2013, 257 p.), un fel de distopie sau utopie negativă cu extreme apocaliptice şi totodată o splendidă comedie a limbajului, de la primii noştri cronicari munteni la marele cărturar Dimitrie Cantemir (ce a locuit în acest cartier din Stambul, al grecilor bizantini şi, ulterior, pepinieră de domnitori ai Ţării Româneşti şi de reprezentanţi ai Sublimei Porţi, în special în Balcani) şi Budai-Deleanu şi până-n zilele noastre.
Atestat de creativitate inepuizabilă, de forţa spectacularului baroc ce ideatic ţin de ficţiunea esopică, de motivul grandorii şi decadenţei, de parodie sau pamflet (d.p.d.v. al limbajului), de jocuri de oglinzi halucinante vizând persoane reale de la vârful ocârmuirii românilor, această farsă grotescă în şapte acte (Viarmele, Duroi, Ciuma, Satrapul, Belioaie, Euphorica, Descăpăţânarea) l-a făcut pe autor să declare în predoslovie: „cartea de faţă este (...) o poveste ce vine din epoca fanariotă, dar şi dintr-o epocă mult mai recentăˮ (fiind vorba de paşa de Vidin Pazvantoglu, zis Pazvante Chioru’, nu e foarte greu să ne dăm seama la cine se face aluzie, n.n.). V. Armeanu continuă: „Scriind această carte m-am eliberat de o povară, de un vis urât, de parcă aş fi fost blestemat să duc în cârcă toţi monştrii lui Goya”.
Geneza acestei cărţi pare a sta sub semnul gândirii lui Vaihinger şi a operei sale de căpătâi, Filosofia lui ca şi cum. Toată cunoaşterea noastră, crede exegetul german al lui Kant, este ficţiune, o ficţiune care în cele din urmă capătă statut de adevăr, astfel încât folclorul oral, legenda, fabulaţia devin verosimile. Ficţiune fiind, prozopoemul, ce topeşte înlăuntrul său nenumărate subspecii poetice şi conciliază verslibrismul cu asonanţe pline de tâlc, nu are nevoie să fie confirmat cu date istorice şi arhivistice; sunt de-ajuns talentul scriiturii, ce decolează adesea în fantastic şi fabulos, şi viziunea despre lume a autorului pecetluită de melanholia inorogului cantemiresc.
Limbajul însuşi, zis cronicăresc, este o ficţiune a poetului, inventivitatea acestuia în materie dovedindu-se fără frontiere. Putem spune că limbajul este chiar protagonistul acestui joc de-a masacrul, apt să exprime un coşmaresc cocteil baroc de năravuri scelerate şi cruzimi păgâne, codoşlâcuri, delaţiuni, huliri, ultragii, fornicaţii sordide, torturi şi tâlhării inenarabile, sete de sânge, de bogăţie, dihonie şi vendete. Cititorul, siderat de revoltă, străbate o dată cu autorul întreaga gamă a repulsiei, de la sarcasm la scârbă şi afurisenie, de la măscări nemaiauzite la blestemul profetic. Un bestiar posedat de diavol ce se autofagocitează, sfârşind prin descăpăţânarea lui Vodă Chioru’ la Curtea Domnească din Bucureşti.
Nimic însă din cele relatate în maniera epico-dramatică a eposului postmodern nu e atestat istoric. Conform cronotopului lui Bahtin, spaţiul şi timpul sunt abolite. Cartea abundă în istorii apocrife şi anacronisme. Autorul este conştient de ele, dar ştie că cititorul acceptă să-i fie complice. Pazvantoglu n-a fost nicicând trimis pe tronul Ţărilor Româneşti; a trăit, ce-i drept, spre sfârşitul veacului XVIII şi început de veac XIX; contemporan cu domnitorii fanarioţi Mavroghenie, Hangerli, Şuţu. Corcitură a tuturor neamurilor din Balcani, condotier temut, paşă de Vidin tolerat la Stambul, a rămas în istorie ca autor al celor mai crunte incursiuni de jaf, tâlhărie, silnicii, în satele de la Dunăre şi Craiova. Se pare, grăieşte balada, că i-ar fi venit de hac haiducul Iancu Jianu cu ai săi panduri, lăsându-l chior cu hangerul. Aşadar, Pazvantoglu, sau Vodă Chioru’, cel livresc, este o mască multiplă a tuturor dregătorilor mai vechi sau mai recenţi („acest chelios pălăvatec”, înamorat de „Nuţa Dărăuţa,/ după care mergea în patru labe”, cine să fie?) care au secţionat inimile, destinul şi istoria românilor.
Unicitatea acestei cărţi, ce n-ar trebui să scape, cum se întâmplă de obicei, atenţiei juriilor USR sau ale Academiei Române, constă în marea forţă a autorului de a explora şi activa copleşitoare filoane semantice uitate şi, totodată, de a se dovedi un creator de limbaj poetic, revoluţionându-l. Paradoxul scriiturii este coexistenţa unor lexeme aulice, academice (Aristotel, Sf. Augustin, mitul adamic şi păcatul originar, Creta Minoică, Ioan Gură de Aur, Pico della Mirandola ce-ar fi spus „că numai pren Cabală/ ajunge omul la lumina supremă”, aporiile lui Zenon din Elea, mistere orfice), cu cele de o expresivitate imundă, pitoreşti, sugestive, cele mai multe ieşite din uz.
Acestea din urmă corespund în cartea lui Valeriu Armeanu acelui curent numit realism murdar, mai frecvent în proza curentă de azi, pe deplin justificate fiind de curtea miracolelor din Şapte melanholii din Fanar. Ea mişună de cocălari, cârjalii, parlagii, codoşi, ciormălăi, dârlăi, borfaşi, hoitari, ciocli, seimeni, ciohodari, estropiaţi, curviştine ce transmit boli venerice incurabile, de „dârdora cărnii şi strecăciunea/ ce vine den pohtă”, în ciuda foametei, lăcustelor, epidemiilor de ciumă sau holeră. Valeriu Armeanu este versat în istoria fanariotă a Bucureştiului, topografic şi onomastic. Iscoadele, trimise în cele mai felurite locuri, se numesc Belioaie, Duroi, Daolică. Să-l ascultăm puţin pe acest sfetnic prezentându-se: „Chiar şi Nero ar fi dat o cotigă de denari/ pe mine; am în cap toată şiretenia lumii,/ Biblioteca din Efes este doar o dugheană/ pe lângă ce am eu în tărtăcuţă./ Poci să fiu oricând regele codoşilor,/ am gustat din toate otrăfurile Romei,/ nemic nu-mi iaste străin/ den cărţile mestuite de foc”.
Departe de a face arheologie lingvistică, Valeriu Armeanu pune în scenă un spectacol spăimos, înfiorător, interzis copiilor de şcoală, atât prin episoade aproape insuportabile sau incredibile (cum ar fi jupuirea de vii a pungaşilor, castrarea, mutilarea etc.), cât şi prin moravurile, necurăţeniile şi duhorile infernale aferente acelei lumi. Despotul, zis şi Satrapul, informat non-stop de iscoade peste tot răspândite, prin bordeluri, în mahalaua Ursarilor, Zlătarilor, Lipscanilor etc. sau în casele boierilor şi târgoveţilor, îşi umple burdihanul cu „măsline de Smirna,/ icre de Tesalia/ brânză de Guda,/ tuslama cu jimblă/ friptură de ieruncă”, urmate de dulciuri, vinuri, caheaua cu caimac şi narghileaua cu „tutun den Damasc, ce lăsa împregiur/ acel meros nepământesc,/ cu agonii den Levant”, catadicseşte când şi când să asculte jelaniile gloatei înfometate şi însetate: „Ne este sete, Doamne!/ Şi melogii strigară la fel./ Vodă i-a privit cu dezgust/ şi le-a răspuns de îndată./ Eu nu am merinde/ şi nici apă la mine,/ dar o să rog arnăuţii/ să vi se pişe în gură,/ apoi făcu semn birjarului/ să dea bice cailor...”. Avem toate motivele să fim melanholici, dar mai ales încrezători în talentul şi destinul cărţilor lui Valeriu Armeanu.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul