Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dincolo şi dincoace de timp

        Gelu Negrea

Simpla răsfoire a paginilor antologiei de povestiri SF Călătorii în timp, apărută recent la Editura Nemira, mi-a oferit o primă satisfacţie: anularea prejudecăţilor că acest gen de literatură este unul mai degrabă marginal, de nişă, practicat de un grup restrâns de pasionaţi, care nu beneficiază de apariţii foarte frecvente în spaţiul public. Parcurgând micro-biobibliografiile doar a celor zece autori prezenţi în volum, am avut revelaţia plăcută că lucrurile nu stau deloc aşa.
În primul rând, nu se scrie SF doar în Bucureşti şi, eventual, în Timişoara sau Craiova, cum, din ignoranţă, credeam eu, ci şi la Iaşi, în judeţul Hunedoara, în Mureş, la Botoşani etc., în cele mai multe astfel de centre culturale fiinţând publicaţii periodice de profil – şi ele, mai numeroase decât îmi imaginam. În plus, am aflat că numărul volumelor colective, al antologiilor tematice, al titlurilor personale, al traducerilor în şi din limbi străine este şi el superior presupunerilor mele, conturând o veritabilă şi substanţială mişcare SF naţională, a cărei valoare intrinsecă o plasează deasupra standardului său de (re)cunoaştere. Critica literară „oficială” greşeşte ignorând cu suficienţă un segment creativ important care, prin cele mai semnificative producţii ale sale, se legitimează la parametri axiologici mai mult decât onorabili.
Al doilea motiv de satisfacţie mi l-a provocat lectura propriu-zisă a cărţii: texte, în majoritatea lor covârşitoare, bine scrise (unele dintre ele cu virtuţi stilistice apreciabile), povestiri închegate, coerente şi ingenioase, cu acţiuni palpitante, adesea, şi cu câteva personaje creionate memorabil, proze autentice, cărora haloul de mister şi fantasticitate în care se scaldă le potenţează fericit calităţile. M-am convins cu această ocazie că inflaţia de literatură proastă care se publică la această oră în România nu din perimetrul SF-ului îşi recrutează exponatele. Mai mult: pot afirma, fără teama de a greşi, că nivelul mediu al literaturii science fiction de la noi depăşeşte sensibil nivelul tronsonului corespunzător al literaturii aşa-zis „serioase” şi că aceasta din urmă devalizează – de cele mai multe ori, inutil – fondul forestier al patriei.
În fine, m-a bucurat constatarea că există o linie de continuitate a preocupărilor în domeniu la autori de vârste extrem de diferite. Este reconfortantă şi creatoare de optimism alăturarea între copertele aceluiaşi volum a unor scriitori despărţiţi de o întreagă generaţie biologică (cel mai matur dintre ei este născut în 1948, iar cel mai tânăr în 1978). Se poate spune, deci, că nu numai prezentul, ci şi viitorul SF-ului românesc se află pe mâini bune.
Este meritul incontestabil al coordonatoarei antologiei, timişoreanca Antuza Genescu (ea însăşi o cunoscută autoare de gen), şi al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy cu sediul la Bucureşti, care şi-au unit eforturile întru realizarea volumului Călătorii în timp, conferindu-i indicele de reprezentativitate ce omologhează şi justifică toate consideraţiile anterioare.
Cele zece povestiri care alcătuiesc sumarul cărţii au ca numitor comun conceptul de timp, înţeles şi valorificat literar în varii modalităţi, paradigme, formule, maniere şi stiluri de tratare. Regăsim, desigur, pretutindeni în paginile antologiei un inventar minimal de termeni şi sintagme adiacente temei: timp reversibil, bucla timpului, timpuri paralele, ac temporal, curbe temporale închise, axa timpului, punct de distorsiune, anomalie temporală etc., la care se adaugă o mulţime de denumiri de instalaţii, aparate şi dispozitive sofisticate sau numai simple gadget-uri ori alte obiecte ciudate care compun recuzita curentă a SF-ului. Fiecare autor recurge însă la încărcătura lor de sugestie şi insolit în chip aparte şi le distribuie în textura narativă în conformitate cu propriile disponibilităţi imaginative, dar şi cu target-ul literar personal.
Se poate observa, de exemplu, o diferenţă de pondere între partea de science şi partea de fiction implementate în texte, după cum diferită este şi adecvarea la temă a fiecărei povestiri. Timpul, în feluritele sale abordări şi ipostaze, este, uneori, personajul principal al naraţiunilor, iar alteori un simplu fundal pentru desfăşurări epice incitante, care se insinuează în prim-planul interesului cititorului. Este o constatare de ordin pur tehnic: apartenenţa unor bucăţi la una sau alta din cele două categorii construite ad-hoc pe criteriul dozării, să spun aşa, cantitative a elementului timp nu face automat din ele povestiri mai valoroase sau mai puţin valoroase. Imprimă, însă, sound-ul, tonul de ansamblu al naraţiunilor care, după părerea justificată a lui Marin Preda, face nu numai muzica, ci şi proza şi care rezidă în „emisia complexă, greu de analizat, care sugerează armonia intimă a operei, fiinţa ei tainică”. În funcţie de acest inefabil ton, povestirile din antologie rămân mai pregnant în siajul SF-ului sau migrează cu arme şi bagaje către arealul consacrat al literaturii, pur şi simplu.
Cele mai apropiate de al doilea deziderat sunt Dimineaţă cu interferenţe de Daniel Haiduc şi Transparenţi şi supraconductori de Cristian-Mihail Teodorescu. Întâlnim în ambele, cum era de aşteptat, peripluri prin universuri paralele, interferenţe temporale, tehnologii imaginare şi alte detalii specifice genului, dar nu ele captează atenţia lectorului în primul rând. Nu este locul potrivit în această publicaţie să adresezi unui autor îndemnul de a evada din spaţiul SF-ului, dar, după părerea mea, Daniel Haiduc ar greşi dacă nu şi-ar valorifica înzestrarea evidentă pentru proza aşa-zicând tradiţională. Tot ceea ce se petrece în Dimineaţă cu interferenţe – dincolo de perimetrul firmei de transport spaţio-temporal – cu naratorul, soţia şi copilul lor, cu Roureanu, cu nea Vasile şi cu Marcel, colegul de muncă, este literatură de cea mai bună calitate, unde îşi dau mâna o acută percepţie a realităţii prin detalii semnificative, capacitatea de recreere a ambientului familial, ironia auctorială, fina intuiţie a arhitecturii textuale etc.
La rândul său, povestea Norei şi a lui Pişcoţel din Transparenţi şi supraconductori – tulburătoare şi frumoasă în sine – îi oferă lui Cristian-Mihail Teodorescu şansa de a da la iveală o nuvelă elaborată, complexă, autoironică şi patetică, în acelaşi timp, performantă pe registre variate graţie schimbărilor ingenioase de perspectivă prin recursul la naratori multipli, prin alternarea planurilor temporale, dar şi prin subtile inginerii textuale ce ţin de (post)modernitate. (Un singur exemplu: protagonistul nuvelei – scrisă la persoana întâi – se îndrăgosteşte de Nora, eroina unei povestiri neterminate, pe care trebuie s-o continue. Procedeul nu este cu totul nou, însă la Cristian-Mihail Teodorescu el se soldează cu rezultate spectaculoase.) Transparenţi şi supraconductori funcţionează excelent în regim epic, are carne, sânge şi nervi de proză veritabilă şi ar fi meritat un titlu mai inspirat (tehnicismul excesiv dăunează, uneori...).
O istorie contrafactuală de bună calitate este şi Paris, 194... de Ştefana Cristina Czeller. Pregătirea unui atentat la viaţa lui Hitler în capitala Franţei ocupate reprezintă pretextul unei povestiri interesante prin atmosferă şi prin tensiunea şi ambiguitatea relaţiilor ce se stabilesc între personaje situate pe baricade ideologice diferite. Climaxul din final (întâlnirea protagonistului cu fiul său care vine din alt timp pentru a-şi salva tatăl aflat într-o situaţie fără ieşire) reprezintă o poantă de efect, dar partea rezistentă literar a bucăţii se consumă anterior.
Uneori, trama epică a povestirilor este redusă la un dialog (Între cer şi pământ de Liviu Radu) sau o discuţie cu mai mulţi participanţi (Poporul pierdut de Mircea Liviu Goga), din care transpar evenimentele excepţionale cărora convorbitorii le rămân, de regulă, exteriori: o şedinţă de spiritism în care un personaj are revelaţia existenţei dispozitivului de călătorit în timp, mediumul divulgându-se drept un om care vine din viitor şi, respectiv, alungarea din temporalitate a unui popor rău, care „s-a abătut de la normele bunătăţii, adevărului, cinstei, mărinimiei şi dreptăţii”. Surpriza constă în aceea că poporul condamnat la eliminarea din istorie este chiar umanitatea terestră.
Cu o epică exterioară segmentului science fiction ne întâmpină şi Aurel Cărăşel în Factorul Omega, unde o navă misterioasă revine obsedant pe cosmodromul de pe care a decolat cândva, în timpuri imemoriale, tulburând ordinea prestabilită.
O glumă simpatică este Ultimul reportaj de Sergiu Someşan (un operator TV care se poate deplasa în timp în vederea exercitării atribuţiunilor profesionale îi vinde lui Harun al Raşid o colegă de echipă infatuată şi agasantă).
Interesante – din raţiuni diferite, e adevărat – sunt Incidentul zero (Silviu Genescu) şi Punct de rendez-vous la +3000 (Ioana Vişan), ultima de o dinamică aparte, cu aiuritoare schimbări de loc ale acţiunii şi cu o mişcare browniană a unui timp nervos, în care se ţese, abia întrevăzută, o delicată poveste de dragoste.
În fine, George Lazăr demonstrează în Cronogeneză cum se poate scrie o povestire captivantă uzând de elemente puţine şi, în aparenţă, aride. Are un singur personaj, Exploratorul, pe care un accident tehnic îl trimite la originile universului terestru. Devenit piatră gânditoare, el reiterează pas cu pas istoria umanităţii, murind şi înviind repetat la infinit, de fiecare dată „dând naştere unei lumi”.
În totul, volumul Călătorii în timp constituie o apariţie editorială de bun augur, în măsură să legitimeze valoarea literaturii de anticipaţie care se scrie în acest moment la noi.
O ultimă observaţie (poate fi privită şi ca reproş): mă surprinde lipsa de curaj a autorilor incluşi în antologie – şi nu numai a lor – în a-şi asuma condiţia de scriitori români de SF. Doar în două povestiri personajele sunt etnici campo-danubieni, iar locul acţiunii este ţara noastră; în rest, suntem plimbaţi prin Londra (două texte), prin Paris (alte două-trei) sau prin exotice zone geografice – reale ori imaginare, nominalizate sau nu –, unde ne întâlnim cu nemţi, chinezi, britanici, spanioli, apatrizi ş.a.m.d. Mă întreb dacă nu cumva (şi) aici trebuie căutată explicaţia palidei cunoaşteri şi afirmări a SF-ului românesc în circuitul literar internaţional.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul