Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sconcşii

        Carmen Focşa

Motto: Că vinovat e tot făcutul
(Fragment de roman)


− Ce-am avut pentru azi?
Pentru o clipă, vreau să cred că nu mie mi se adresează; apoi bâigui un titlu prins din zbor în ultima secundă. Mereu îmi spun că, instinctiv, resping ceea ce nu-mi va fi util nicicând.
− Stai jos! Patru!
Nu, n-am făcut deloc o dramă; nici măcar n-am mimat-o. Mă deprinsesem precum sacul cu peticul.
...Mi-aş dori să devin măcar pentru o zi invizibilă. Atunci da, aş putea cunoaşte o altă realitate: cea la care nu se ştie că sunt martoră.
...Îmi continui drumul, în minte, pe nişte străduţe întortocheate, aşa cum văzusem într-un film care se încheia trist. Ăsta da film! Plauzibil. Finalul fericit duce cu gândul la basm, or, cine mai crede azi în aşa ceva?! Şi-n filmu’-ăla nu murea nimeni. Nu părăsea nimeni pe nimeni. Eroina îşi dobândea această denumire pentru că se supunea, resemnată, unei situaţii pe care a-ncercat din răsputeri s-o evite. Şi-n final priveşte melancolic undeva, într-un punct nedefinit. Dar eu, deocamdată, străbat un oraş necunoscut, într-o ţară la fel de necunoscută...
− Cum îţi place tipa-asta?
Bună întrebare şi binevenită. Fac o pauză de călărie şi o privesc pe profesoara care-ncearcă să scrie pe tablă nu ştiu ce... Are bluză de silon şi o eşarfă ieftină. Toate profesoarele au eşarfe ieftine − cadou colectiv de 8 martie. Mă gândesc adesea că e foarte posibil să ajung şi eu profesoară, să port bluză de silon şi fustă plisată, de tergal.
− Îmi place maimuţa când seamănă a maimuţă, nu a om. Cred că nu omul provine din maimuţă, ci invers.
Spunând asta, mă gândesc la profesorul de fizică. Pare un urangutan bătrân, gata să plângă fiindcă e bătrân. Oricum, cel de anul trecut nu semăna a nimic. Aş putea să jur că de acasă până la şcoală am mai văzut încă douăzeci ca el.
Oare pe urangutanul ăsta, gata să plângă, l-o fi iubind cineva? Poate maică-sa, care se şi laudă că are un fiu profesor. Poate o nevastă gospodină, căci umblă cu cămaşa scrobită şi cravată asortată. S-ar potrivi cu profesoara de geografie, care merge înclinată într-o parte, parcă-i împuşcată-ntr-o aripă; tocmai de-aia o fi mergând aşa: îi trebuie un sprijin.
...Sună. Ştiu că drumul ăsta până la bufet şi înapoi, adică urcatul-coborâtul treptelor, am să-l ţin minte, deşi n-are nimic deosebit. Adeseori se reţin lucruri care n-au nimic deosebit. Ca şi chifla cu salam de un leu bucata. Ca şi bătrâna bufetieră care aduce în fiecare dimineaţă platoul, într-un echilibru fragil, încât te aştepţi dintr-o clipă în alta să se prăvălească piramida de chifle. Facem pariuri de fiecare dată că acum, gata, se-mprăştie chiflele pe jos. Cei care pierd, cumpără o chiflă în plus.
N-am făcut deocamdată pariuri cu nimeni; sunt convinsă că aş pierde; măcar că evit pierderile de care sunt conştientă.
− Cotizaţia! Cuvântul, rostit pe un ton imperativ, dar fără multă convingere, nu prea are efect.
− Cum naiba ai scăpat?! Se mira de fiecare dată secretara U.T.C.
− Am rămas corigentă la matematică, exact când era să mă propună.
− Norocu tău!
De fapt, adevărul e doar pe jumătate: ce-i drept, rămăsesem corigentă în ajunul primirii în U.T.C. a unui lot din clasa noastră, dar, şi dacă n-aş fi rămas, mă-ndoiesc să-mi fi acordat cineva atâta atenţie încât să intre în discuţie o asemenea onoare, prea puţin cuvenită mie. Am citit undeva că există uneori fenomene în care, inexplicabil, devii invizibil. Am avut adesea o asemenea impresie. Odată mersesem într-o vizită unde se aflau mai mulţi musafiri, copii şi adulţi. Când s-a servit şerbet cu apă rece, eu n-am avut porţie, dar nimeni n-a observat că m-au sărit la numărătoare. Bineînţeles n-am spus nimic, ba chiar am fost mulţumită că m-au ignorat şi nici mai târziu nu-i condamnam; de bună seamă devenisem transparentă, după ce îmi dorisem cu ardoare asta.
...Firuţa a adus o revistă în franceză, o revistă cu poze. Dăm timpul înapoi, redevenim preşcolari, ne uităm la poze alb-negru, cu vedete de cinema. Nu ştiu de unde-o fi având Firuţa atâtea reviste străine; când a întrebat-o diriginta unde lucrează taică-său, s-a fâstâcit. N-a surprins pe nimeni, ea se fâstâceşte din te miri ce, şi diriginta s-a lăsat păgubaşă. Dintr-o revistă din asta, Luiza a luat adresa unei cântăreţe italiene de muzică uşoară şi i-a scris. De atunci a crescut în ochii mei, chiar dacă n-a primit răspuns. Apropo: Silvia a învăţat binişor italiana fără profesor şi a început să strângă bani: după ce ia bacalaureatul, pleacă în Italia numai să-l cunoască pe Marcello Mastroiani, atât. Să dea mâna cu el, să-i spună că-l iubeşte apoi să revină în patrie, unde puţin probabil să intre la facultate, dar precis ajunge funcţionară la poştă. Dar nu una oarecare: una care a vorbit cu Marcello Mastroiani.
...Mă cheamă Dolores. De fapt, numele meu din momentul înregistrării la maternitate a fost Dorina, dar naşa mea, care tocmai văzuse un film cu un personaj feminin astfel numit, s-a dus, a insistat, a dat şi ea, acolo, de-o ciocolată şi treaba s-a făcut, mi-au schimbat numele.
− Cum te cheamă, puişor?
− Dolores.
− Şi ce eşti, fată sau băiat? – mă întrebase o femeie îmbrăcată în pufoaică, pe care o îmbrâncisem ca să-i fac loc bunică-mii la coadă la făină pe vremea când abia-ncepuse să se dea la liber. Tot aşa mă-ntrebase şi coana Aspazia, o consăteancă a bunică-mii, care ne mai vizita din când în cand. Venea de departe, din afara oraşului, parcă pentru a-şi îndeplini o obligaţie. La câţiva ani după război, unul dintre băieţii ei, care tocmai terminase şcoala militară, a avut o verificare, ceva de proporţii, o chemaseră şi pe coana Aspazia cu bărbatu-său pentru cercetări şi au ţinut-o vreo două zile. Nu ştiu prin cine a trimis bunică-mii vorbă să se facă repede curăţenie în camera băiatului. Bunica a înţeles ce fel de curăţenie să facă: a luat din ladă cămăşile verzi şi le-a dat foc. Acum băiatul era ambasador undeva, departe, dar madam Aspazia o ţinea pe-a ei: că e profesor de muzică la Braşov. Eu, una, câteodată o credeam. Venea mereu tot cu aceeaşi rochie, cu basma pe cap şi, când tata a dat să-i sărute mâna, şi-a retras-o iute:
− Lasă, bre, că doar nu sunt preuteasă!
...Cineva îmi spusese că numele o să-mi aducă noroc, tocmai pentru că nu l-am primit de la-nceput. Uneori parcă s-ar adeveri chestia asta.
Bunăoară anul trecut, când am scăpat ca prin urechile acului de corigenţe. Cred că profesoara de filozofie mi-a pus o vorbă bună, apreciind efortul meu de a elucida o problemă care, de secole, preocupă omenirea: de ce persoanele blonde fac impresie favorabilă, în dauna celor şatene sau brunete: „Nu ştiu cum o fi la alte popoare, dar la noi, la români, există în subconştient ideea că persoanele blonde, cu pielea albă provin din high-life, pentru că au purtat, generaţii de-a rândul, pălării su umbrele care le-au ferit de soare, le-au slăbit pigmentul, în timp ce persoanele brunete sunt asociate, tot în subconştient, ideii de sclav, descendent al ţiganilor robiˮ.
...Se făcuse linişte în clasă, o linişte nefirească prin deplinătatea ei, apoi liniştea deveni un freamăt ca de apă deasupra căreia adie vântul.
− De unde ţi-a venit ideea?! – m-a întrebat profesoara, neştiind dacă să mă aprobe sau nu.
− Nu ştiu, m-am gândit că ar putea fi o explicaţie...  
De fapt, mă gândisem la o actriţă pe care o cheamă Dolores, ca şi pe mine, doar că ea e o celebritate la nivel naţional; e blondă, nu i se potriveşte numele, dar nimeni nu bagă de seamă acest amănunt, face săli pline la teatru. Odată, când am mers cu clasa la un spectacol, s-a-ntâmplat să stea lângă mine un domn în vârstă, care îi adusese un buchet de flori. Când a văzut ce înguste erau treptele care duc spre scenă şi apreciind ca dificilă o asemenea ascensiune, m-a rugat pe mine:
− Domnişoară, n-aţi vrea ca, la sfârşitul spectacolului, să-i daţi, din partea mea, florile lui Dolores Ionescu?
O clipă am fost tentată să refuz, era ceva prea neaşteptat, dar imediat m-am gândit că, dacă refuz, domnul ar putea apela, poate, la altcineva, iar eu aş muri de necaz. Am acceptat.
− Să-mi spuneţi din partea cui sunt...
Nu voiam să-mi atribui calităţi pe care nu le am, lăsând-o să creadă că sunt din partea mea.
− Din partea familiei Dumitrescu...
...Păstrasem căldura mâinii ei în podul palmei şi ropotul aplauzelor înteţite în momentul când îi întindeam buchetul de flori le repetasem zile de-a rândul, în minte, ca pe o coloană sonoră a realităţii.
A doua zi, la şcoală, Adriana, premianta, mă-ntrebase:
− Cum a fost acolo, pe scenă, când ai dat mâna cu Dolores Ionescu? Aşa ca atunci când iei premiu?
Luasem şi eu odată, prin clasa întâia sau a doua, premiu, dar nu întâi, bineînţeles. Am încercat să-mi amintesc momentul, dar nu-mi venea în minte decât un „Bravo!” solemn al învăţătoarei, în timp ce-mi scutura mâna.
− Nu ştiu, acum, o parte din atenţia publicului se mutase asupra mea...
− Am auzit despre ea că...
Dar n-a mai avut când să continue, intrase profesorul şi n-ar fi vorbit Adriana în oră, s-o pici cu ceară chiar dacă toţi profesorii ar fi fost surzi şi muţi.
...După episodul cu florile, acţiunile îmi crescuseră vertiginos.
− E adevărat că ai dat mâna cu Dolores Ionescu?
Răspundeam afirmativ, cu jenă faţă de o glorie absolut întâmplătoare.
(Mai târziu, mult mai târziu, îmi aminteam toate astea aşteptând o voce care să-mi strige: „Nu-i adevărat, ai visat!”, iar eu să cred. Eram gata să cred, iar vocea venea dinăuntrul meu.)
− Ştii, am un proiect de roman. Dar...
− Dar ce?
După durata pauzei, eram sigură că Violeta are să-mi spună ceva important.
− Dar nu cred că mi-l publică ăştia. Cenzura!
− Ei, fă-l şi tu aşa încât să...
− Să meargă, vrei să spui... Păi, eu nu încerc decât să le ofer o sugestie favorabilă educaţiei ateiste, da-ştiu eu dacă o să priceapă?!
Ăsta-i defectul lor, nu pricep metaforele. Metafora li se pare ca exclusă de lozincă...
Tăceam. Aş fi vrut să schimb vorba, dar îmi era ruşine, Violeta mi-ar fi simţit frica, neîncrederea. Pe de altă parte, aş fi vrut să-i cer mai multe amănunte, dar nu voiam să-i dau impresia că mă interesează subiectul în mod deosebit. Părea că o stimulează însăşi tăcerea mea.
− Mă mir că n-au priceput...
− Cine, ce anume să priceapă?
− Ăştia... (Violeta făcuse un semn într-o direcţie nedefinită.)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul